ICCJ. Decizia nr. 1683/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1683/2010
Dosar nr. 4508/2/200.
Şedinţa publică din 24 martie 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta V.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea de stabilire a datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi pe cale de consecinţă obligarea acestuia la primirea de îndată a cererii de redobândire a cetăţeniei române în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 21/1991, modificată, la Secţia Consulară a României din Republica Moldova.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că şi-a exprimat intenţia de a redobândi cetăţenia română în temeiul art. 10 din Legea nr. 21/1991, sens în care, în luna octombrie a anului 2008 s-a prezentat la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău pentru a depune cerere în acest sens.
Se mai arată că i s-a recomandat să facă o cerere scrisă de programare/intenţie, prin poştă, recomandat cu confirmare de primire, pentru a fi programată ulterior în vederea depunerii actelor pentru redobândirea cetăţeniei române.
Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin sentinţa nr. 2939 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea invocată de pârât, a admis acţiunea formulată de reclamanta V.I. şi a obligat pârâtul să procedeze la stabilirea datei pentru primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române, într-un termen scurt rezonabil, a respins cererea de acordare a daunelor morale şi a obligat pârâtul la 1.700 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat în ce priveşte excepţia invocată, un caracter continuu al refuzului pârâtului de a primi cererea reclamantei.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că amânarea reclamantei pentru o durată neprecizată pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei române, duce la imposibilitatea de valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Criticând concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susţinut că răspunsul transmis reclamantului nu încorporează un refuz şi, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricţionare a unui drept.
Pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare în discuţie.
Motivele obiective invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o importanţă esenţială, din moment ce actul de organizare a activităţii M.A.E. în Republica Moldova nu a aparţinut integral deciziei luate la nivelul instituţiei acestuia, aşa cum o pot face celelalte autorităţi administrative române de pe cuprinsul ţării în gestionarea atribuţiilor ce le revin.
In opinia recurentului, nu se poate pune semnul echivalenţei între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi factorul obiectiv al imposibilităţii autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire şi pentru procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.
Or, în lipsa unei culpe administrative, instituţia pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
Totodată, susţine recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea secţiei consulare a Ambasadei Române la Chişinău.
Pe de altă parte, durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudenţa CEDO, se aplică numai în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, putându-li-se limita drepturile faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte şi reclamantul.
Mai mult, durata termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcţie de toate circumstanţele relevante, în sensul aceleiaşi jurisprudenţe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condiţiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfăşura.
Prin urmare, a concluzionat recurentul, instanţa nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetăţeniei, fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon, în condiţiile în care sistemul de drept de origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.
S-a precizat, de asemenea, că, raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi depuse şi la prefecturile oricărui judeţ din România, concluzionându-se că lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce priveşte activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi reţinută.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, şi cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
Reglementând obiectul acţiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
In înţelesul acestei legi, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].
Recurentul-pârât a răspuns petiţionarei, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincţie în funcţie de tipul soluţiei administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.
Or, în aceste condiţii, tăcerea administraţiei ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, nu poate fi reţinută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.
Totodată, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, existenţa unei vătămări a reclamantei în interesul său legitim derivat din vocaţia dobândită în temeiul art. 101 din Legea nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se recunoaşte cetăţenia română - care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluţionare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I şi lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reţinută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilităţii în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei.
Legiuitorul a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a stabili şi un termen în care autorităţile române trebuie să proceseze astfel de cereri.
Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Obligaţia astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de toate circumstanţele relevante şi ţinând cont de criteriile consacrate în jurisprudenţa CEDO, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Din această perspectivă, nu se poate face abstracţie de faptul că cererea reclamantei de a fi programată pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetăţeniei nu a fost soluţionată nici până la data pronunţării instanţei de fond.
Prin urmare, având în vedere şi faptul ca măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaţionale, se impune a se concluziona că limita rezonabilităţii în soluţionarea cererii reclamantei, raportat desigur şi la obiectul acesteia, a fost depăşită, motiv pentru care soluţia adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.
În ceea ce priveşte obligarea Ministerului Afacerilor Externe la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Având ca fundament aceste dispoziţii legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii.
Or, instituţia recurentă a fost în culpă pentru nesoluţionarea cererii până la data introducerii acţiunii reclamantei.
Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluţia dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât şi cheltuielile făcute în timpul judecăţii, neputându-se transfera vinovăţia pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.
Reţinând, faţă de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei nr. 2939 din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1674/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 169/2010. Contencios → |
|---|
