ICCJ. Decizia nr. 1740/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1740/2010
Dosar nr. 1384/1/2010
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată la data de 16 ianuarie 2009, în dosarul nr. 5767/1/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a HG nr. 1356 din 27 decembrie 2001 şi a Hotărârii Consiliului Judeţean Neamţ nr. 18/2003 şi suspendarea judecăţii recursului declarat de Consiliul Local al Municipiului Piatra – Neamţ – Direcţia Taxe şi Impozite împotriva sentinţei nr. 77 din 4 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Excepţia de nelegalitate a fost invocată de Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ – Direcţia Taxe şi Impozite la data de 16 ianuarie 2009, susţinându-se că HG nr. 1356/2001 şi Hotărârea Consiliului Judeţean Neamţ nr. 18/2003 sunt nelegale sub aspectul includerii în domeniul public al Judeţului Neamţ, a unor bunuri aferente reţelei de alimentare cu apă şi canalizare aflate pe raza municipiului Piatra Neamţ.
Prin sentinţa nr. 4460 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României şi a respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Piatra – Neamţ, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de contencios administrativ, a reţinut, în esenţă următoarele.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, s-a reţinut că acesta are calitatea de emitent al HG nr. 1356/2001, hotărâre prin care a fost atestată apartenenţa la domeniul public al Judeţului Neamţ a bunurilor cuprinse în inventarul însuşit prin Hotărârea Consiliului Judeţean Neamţ nr. 18 din 28 martie 2003.
Având în vedere înlăturarea dispoziţiilor art. 4 din Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea a dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate, formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ.
Excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Piatra-Neamţ – Direcţia Taxe şi Impozite, astfel cum a fost precizată, vizează HG nr. 1356/2001 privind atestarea domeniului public al Judeţului Neamţ, precum şi a municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Neamţ, respectiv Anexa 1 privitoare la poziţiile 140, 149, 159, 160 şi 161, şi Hotărârea Consiliului Judeţean Neamţ nr. 18 din 28 martie 2003 privind însuşirea inventarului bunurilor care alcătuiesc reţeaua zonală de alimentare cu apă şi canalizare, proprietatea publică a Judeţului Neamţ.
Actele atacate pe calea excepţiei de nelegalitate sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual, întrucât nu conţin reglementări generale şi impersonale, ci se adresează unor persoane juridice determinate, respectiv unităţilor administrativ-teritoriale din Judeţul Neamţ, în ceea ce priveşte atestarea domeniului public al acestora.
Instanţa de fond a reţinut, pe de altă parte, că dispoziţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea fără limită de timp, pe calea excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin dreptului la un proces echitabil, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
S-a apreciat că aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/204, în cauza de faţă, ar aduce atingere principiului securităţii şi dreptului la justiţie şi s-ar încălca totodată şi interpretarea dată acestor principii de Curtea Europeană de Justiţie în cauze similare, în condiţiile în care practica Curţii Europene de Justiţie este obligatorie pentru instanţele naţionale.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al Municipiului Piatra-Neamţ – Direcţia Taxe şi Impozite, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând casarea sentinţei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe, pentru a fi cercetat fondul cauzei.
Prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa nu a cercetat fondul cauzei, pronunţându-se astfel în considerarea reglementărilor comunitare, a jurisprudenţei C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg.
Recursul nu este fondat.
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi raportat la criticile recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, în considerarea celor în continuare arătate.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.
Este adevărat că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte, independent de argumentele Curţii Constituţionale, şi a căror substanţă nu este nesocotită, reţine însă că în mod corect a apreciat prima instanţă, pe alt temei, respectiv potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, ce instituie, în situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale (mai puţin în situaţia existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaţionale, având şi rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţele comunitare.
Din această perspectivă, aşadar judecătorul naţional, aplicând primul Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are obligaţia, după cum a reţinut şi instanţa de fond, de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenţii, asigurându-le preeminenţa, deplină şi efectivă, faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte intervenţia legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a şi reţinut în jurisprudenţa C.E.D.O.
Sunt aşadar nefondate criticile recurentului întrucât, Înalta Curte, potrivit jurisprudenţei sale deja cristalizată în această materie, apreciază, în acord cu cele arătate şi de instanţa de fond, că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securităţii raporturilor juridice.
Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, deşi este necontestat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat , astfel că admiterea excepţiei de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, este de competenţa judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, care i s-ar opune.
De altfel, aceeaşi instanţă comunitară a reţinut în ceea ce priveşte posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuţie, repetat şi fără limită de timp, a legalităţii unui act administrativ individual, încalcă principiile fundamentale arătate, practica C.E.D.O. şi pe cea a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în situaţii juridice similare.
Pe de altă parte, deşi argumentele sus-arătate, prin natura lor nu mai impun şi analizarea celorlalte critici, vizând pretinsa nelegalitate a actului atacat, Înalta Curte reţine că prima instanţă a examinat corect şi a apreciat totodată că actul administrativ în discuţie îndeplineşte condiţiile de legalitate, raportat la actele normative ce au stat la baza emiterii sale, astfel că şi din această perspectivă se apreciază că nu este prejudiciat dreptul recurentei la un proces echitabil faţă de soluţia pronunţată.
În raport cu toate considerentele prezentate, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Consiliul Local – Direcţia de Taxe şi Impozite a Municipiului Piatra Neamţ împotriva sentinţei nr. 4460 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1734/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1750/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
