ICCJ. Decizia nr. 1819/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1819/2010
Dosar nr. 1998/54/200.
Şedinţa publică din 13 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 2748 din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova a fost admis recursul formulat de D.G.F.P. Dolj în numele şi pentru Administraţia Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei nr. 159 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Dolj, a fost casată sentinţa atacată şi a fost reţinută cauza spre soluţionare în primă instanţă, Curtea de Apel reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 360 din 13 octombrie 2009 Curtea de Apel Craiova a admis acţiunea reclamantului N.M. în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Dolj şi Administraţia Finanţelor Publice Craiova şi au fost anulate Decizia nr. 14535 din 10 septembrie 2007 şi Decizia nr. 5883 din 8 octombrie 2007 emise de pârâte.
Analizând pe fond acţiunea introductivă, instanţa a reţinut că, prin actele administrative a căror anulare se solicită, respectiv Decizia nr. 14535 din 10 septembrie 2006 şi Decizia nr. 15883 din 8 octombrie 2006 emise de pârâtele D.G.F.P. Dolj şi Administraţia Finanţelor Publice Craiova, a fost stabilită răspunderea solidară a reclamantului N.M. cu SC L.&M. SRL Leu pentru suma totală de 627.667,8 lei, reţinându-se în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 27 din OG nr. 92/2003.
Instanţa a constatat că la stabilirea răspunderii solidare a reclamantului s-a avut în vedere raportul de inspecţie fiscală nr. 5539 din 29 septembrie 2006 încheiat de D.G.F.P. Dolj, care a reţinut că societatea la care reclamantul N.M. era administrator s-a aprovizionat cu marfă de la furnizori persoane juridice, care nu există în baza de date a Ministerului Finanţelor Publice, raport care a concluzionat că tranzacţiile cu aprovizionarea respectivelor mărfuri sunt fictive.
Organul fiscal a apreciat că marfa reală, care a făcut obiectul tranzacţiilor societăţii a fost ascunsă cu rea credinţă a în vederea diminuării bazei impozabile, situaţie care a provocat insolvabilitatea societăţii, constatată prin procesul-verbal.
Instanţa de fond a constatat că au fost verificate facturile fiscale în temeiul cărora s-a dispus antrenarea răspunderii reclamantului şi s-a stabilit că acestea îndeplinesc calitatea de document justificativ în sensul dispoziţiilor legale prevăzute de normele contabile.
De asemenea , instanţa a reţinut că aceste facturi au fost înregistrate în contabilitate a societăţii debitoare, situaţie în care se apreciază că reclamantul nu se face vinovat de insolvabilitatea societăţii, deoarece nu avea posibilitatea să cunoască dacă furnizorii de mărfuri aveau o situaţie juridică neclară, în condiţiile în care înscrisurile pe care le-au emis aveau aparenţa de legalitate.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că administratorul societăţii nu a fost de rea-credinţă şi nu a provocat insolvabilitatea societăţii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs D.G.F.P. Dolj, arătând , în esenţă următoarele:
Hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Organele fiscale au constatat că SC L.&M. SRL Leu, în perioada în care contestatorul era administrator, a înstrăinat bunuri fără a achita sumele datorate bugetului de stat, astfel că declararea eronată a obligaţiilor către bugetul de stat, ascunderea cu rea credinţă a bazei reale de impozitare, precum şi a bunurilor societăţii, au condus la aplicarea art. 27 alin. (1) C. proCod Fiscal, fiind emisă Decizia privind răspunderea în solidar, nr. 14.535 din 10 septembrie 2007.
Unicul argument reţinut de instanţa de judecată a fost acela că insolvabilitatea debitoarei nu ar fi fost provocată cu rea intenţie de către reclamant, însă plângerea penală nu este singurul act emis de D.G.F.P. Dolj.
Astfel, a fost întocmit procesul verbal nr. 5539/2006 în care s-a constatat că majoritatea tranzacţiilor încheiate de debitoare au fost făcute cu persoane care nu există în baza de date a Ministerului Finanţelor Publice sau care nu au depus declaraţii de impozite şi taxe la organele fiscale şi, totodată, au fost înregistrate în contabilitatea firmei documente ce nu îndeplinesc calitatea de documente justificative, urmare a acestor operaţiuni comerciale şi înregistrări contabile eronate, a fost diminuată baza de impozitare în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor către bugetul de stat.
Hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, din analiza documentelor contabile rezultând că debitele care au cauzat insolvabilitatea firmei provin din perioada în care reclamantul era administrator şi au fost vândute bunurile de natura stocurilor, situaţie în care societatea comercială, cu rea credinţă, nu şi-a achitat obligaţiile, astfel că organul fiscal avea dreptul legal să emită Decizia privind răspunderea solidară.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi a prevederilor art. 304 si art. 3041 C. proc. civ., recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare, in conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.
Prima instanţă, a reţinut extrem de corect, prin raportare la prevederile art. 27 alin. (1) lit. b) C. proCod Fiscal, ca pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorilor sau a asociaţilor este necesar ca starea de insolvabilitate a firmei să fie cauzată cu rea credinţă de către aceştia . Or, în speţă , daca starea de insolvabilitate nu este contestată, în ceea ce priveşte reaua credinţă a reclamantului, pârâta nu a furnizat probe în acest sens şi , de asemenea, nu a invocat argumente suficient de puternice pentru a demonstra aceasta. Susţinerile pârâtei ca reclamantul se face vinovat de înstrăinarea bunurilor societăţii comerciale SC „L.&M." SRL în scopul diminuării bazei impozabile, reprezintă simple supoziţii nesusţinute de probe care să dovedească fără echivoc că reclamantul a acţionat în acest sens. Simplul fapt că acesta era administrator al societăţii comerciale amintite într-o perioadă în care debitele au cauzat insolvabilitatea societăţii comerciale, nu dovedeşte reaua credinţă în exercitarea funcţiei de administrator. În condiţiile în care facturile fiscale întocmite de către furnizorii despre care pârâta susţine că aveau o situaţie neclară, îndeplineau condiţiile documentelor justificative, aşadar, se bucurau de aparenta de legalitate, nu i se poate imputa domnului N.M. necunoasterea situaţiei juridice a acelor furnizori. Oricum, statutul furnizorilor, în lipsa altor elemente, nu face dovada relei credinţe despre care se vorbeşte în art. 27 C. proCod Fisca.
Recurenta susţine ca unicul argument al instanţei de fond, în privinţa lipsei relei intenţii a reclamantului, vizează furnizorii de mărfuri despre care s-a vorbit in plângerea penală ,însă, conform altui document, procesul verbal nr. 5539 din 29 septembrie 2006, majoritatea tranzacţiilor încheiate de SC „L.&M." SRL au fost făcute cu persoane care nu exista în baza de data a Ministerului de Finanţe Publice sau care nu au depus declaraţii de impozite şi taxe, iar documentele înregistrate în contabilitatea firmei nu îndeplinesc calitatea de document justificativ.
Înalta Curte observă că argumentele reţinute de prima instanţa, referitor la inexistenta relei credinţe a reclamantului în privinţa facturilor fiscale din dosarul 5504/63/2008, sunt perfect valabile şi în privinţa procesului verbal de control invocat de parat. Aceasta, în partea privitoare la situaţia juridică a furnizorilor de marfă. În legătură cu neîndeplinirea condiţiilor cerute pentru ca facturile fiscale să fie documente justificative, este de observat că pârâta nu aduce nici un singur argument în susţinerea afirmaţiei sale, prin care să demonstreze lipsa elementelor care fac ca acele facturi să nu poată fi considerate valabile şi, astfel, să se poată discuta despre vreo eventuală rea credinţă a reclamantului în sensul Codului de procedura fiscală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Dolj în nume propriu şi pentru Administraţia Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei nr. 360 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1816/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1845/2010. Contencios → |
|---|
