ICCJ. Decizia nr. 1974/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1974/2010
Dosar nr. 5044/1/2009
Şedinţa publică din 20 aprilie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3406 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor P.V. şi P.N. în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, în sensul că pârâtul a fost obligat să stabilească o dată de depunere a cererii şi a actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins excepţia prescripţiei pentru luna septembrie 2006, a respins cererea privind daunele morale ca nefondată şi a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată către reclamanţi, în cuantum de 1000 de lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţie, că aceasta nu este întemeiată în ceea ce priveşte luna septembrie 2006, curtea considerând că este lipsită de eficienţă juridică analizarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru cererea promovată în septembrie 2006, în condiţiile în care aceeaşi cerere a fost reformulată şi la data de 24 aprilie 2009 şi la data de 28 mai 2009 iar petitul cererii reclamanţilor este obligarea pârâtului la primirea cererii referitoare la redobândirea cetăţeniei române. Constatând caracterul continuu al refuzului de a primi cererile, curtea de apel a apreciat că nu se poate susţine cu temei că pentru prima cerere este prescris dreptul la acţiune iar pentru următoarele, nu, ultima cerere depusă de reclamanţi neputând fi analizată fără a o neglija pe prima, în considerarea caracterului nejustificat al refuzului autorităţii pârâte de a primi cererea şi a termenului îndelungat pentru soluţionare.
Pe fond, curtea de apel a reţinut că reclamanţii, la data de 25 septembrie 2006 au formulat scrisoarea de intenţie de redobândire a cetăţeniei române şi deşi au revenit la data de 24 aprilie 2009 şi respectiv 28 mai 2009, reclamanţilor nu le-a fost comunicat nici un răspuns.
Curtea de apel a apreciat că amânarea reclamanţilor pentru o dată neprecizată pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei române, duce la imposibilitatea reclamanţilor de a-şi valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte juridice prevederile art. 12 alin. (3) din această lege, cu atât mai mult cu cât, aceasta este prima etapă, cererile urmând a fi trimise de îndată comisiei de cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei din România pentru a urma procedura prevăzută de lege, procedură care necesită, din nou, mai mult timp.
Din acest motiv, instanţa a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantului privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române, apreciind ca fiind lipsite de relevanţă motivele de ordin managerial invocate, în apărare, de către pârât.
In ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale de 1000 de lei în favoarea reclamanţilor, curtea de apel a reţinut că aceasta nu este fondată, apreciindu-se că prin admiterea acţiunii a fost acordată satisfacţie morală reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe, criticând soluţia pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit legea când a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune.
In acest sens, recurentul a susţinut că. întrucât reclamanţii au formulat acţiunea cu menţiunea că întemeierea în fapt a acesteia este lipsa unui răspuns la cererile adresate în luna septembrie 2006, fără a preciza faptul că cererea de revenire din luna mai 2009 ar fi o cerere independentă faţă de primele, în temeiul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 54/2004, acţiunea este prescrisă deoarece s-a împlinit cu mult timp înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată termenul de 6 luni în care reclamaţii trebuiau să formuleze acţiunea, termen ce a curs de la data când s-a împlinit intervalul legal de soluţionare pentru primele cereri, respectiv data de 25 octombrie 2006.
Asupra fondului cauzei, recurentul a susţinut în esenţă, faptul că instanţa a pronunţat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greşită a legii, atunci când a apreciat că „amânarea reclamanţilor pentru o dată neprecizată pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei române duce la imposibilitatea acestora de a-şi valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991". Răspunsul MAE nu încorporează un refuz şi, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca nejustificat.
Recurentul susţine că pentru instanţa de fond nu au avut relevanţă motivele de ordin managerial, invocată de MAE - faptul că există un număr foarte mare de cereri şi capacitatea limitată de a procesa dosarele - deşi tocmai acestea au determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care MAE îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în anii următori.
Recurentul susţine apoi, că la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău. Dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
Consideră recurentul, că nu a fost indicat un temei legal pentru a sprijini ideea că stabilirea în cadrul activităţii MAE a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetăţeniei poate fi asimilată unui refuz nejustificat, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezelor cuprinse în definiţia legală a acestui termen juridic.
„Termenul rezonabil" de soluţionare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăseşte în legislaţia română de lege lata.
Pe de altă parte, instanţa nu avea nici un temei legal pentru a obliga MAE la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetăţeniei iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispoziţiilor normative scrise) şi este inacceptabil ca instanţa română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon.
Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabileşte în funcţie de toate circumstanţele relevante.
Recurentul susţine apoi, că având în vedere că legiuitorul a stabilit că numărul maxim de cereri primite în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăşi 30.000 de persoane, şi cum în baza de date a Secţiei Consulare a României în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetăţenei, criteriul cronologic de programare, fixat deja în practica MAE a dobândit un deplin suport legal, şi mai mult, are un caracter obligatoriu atât faţă de autoritatea solicitată, cât şi faţă de petenţi.
In ceea ce priveşte eforturile MAE de a găsi soluţii de „lege ferenda", recurentul menţionează la data de 19.11.2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea OUG nr. 36/2009 ce modifică şi completează Legea nr. 2/1991, potrivit căruia cererea şi documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi înregistrate şi la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcţiei Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetăţeniei române.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte reţine că este nefondată critica recurentului privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, apreciind că aceasta în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond, raportat la caracterul continuu al refuzului pârâtului de a primi cererile care este întemeiat a fi analizat, astfel cum a arătat şi prima instanţă, de la prima solicitare la ultima cerere.
Nici critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Într-adevăr, Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea şi finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, fără să prevadă un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
În acelaşi sens sunt, de asemenea, şi prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acţionării într-un termen rezonabil", potrivit căruia „Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinesc atribuţiile într-un termen rezonabil".
Cu privire la noţiunea de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
In acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
In opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
In speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - septembrie 2006 - şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea „principiului acţionării într-un termen rezonabil", care guvernează materia aflată în discuţie, în conformitate cu art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie şi art. 7 din Recomandarea CM / Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, mai sus menţionate.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Faptul că legiuitorul român a hotărât să îmbunătăţească cadrul legislativ în ceea ce priveşte procedura de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei române (la data soluţionării prezentului recurs, fiind de altfel, adoptată Legea nr. 359/2009, privind aprobarea OUG nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991) constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit art. II din noua lege, începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de redobândire sau acordare a cetăţeniei române, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 101 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se vor înfiinţa birouri teritoriale în subordinea Direcţiei cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, nu poate fi primit ca argument pertinent pentru justificarea nesoluţionării într-un termen rezonabil a cererii reclamanţilor, depuse în anul 2006, imposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui cadru administrativ corespunzător pentru preluarea şi analiza într-un termen rezonabil a cererilor de genul celor în discuţie, neputând fi opusă, aşadar, reclamanţilor.
Pentru toate aceste considerente, recursul formulat în cauză este nefondat şi va fi respins, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, recurentul va fi obligat şi la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 200 lei, stabilit prin apreciere, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 3406 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 de lei cheltuieli de judecată, stabilită prin apreciere, în favoarea intimaţilor-reclamanţi, conform art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1953/2010. Contencios. Despăgubire. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 1987/2010. Contencios → |
|---|
