ICCJ. Decizia nr. 188/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 188/2010
Dosar nr. 538/59/200.
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată la 5 mai 2009 în dosarul nr. 22.847.1/3/2005 Tribunalul Timiş a dispus sesizarea Curţii de Apel Timişoara pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a HG nr. 829/1999 privind transmiterea din administrarea A.C.F.S.V. Bucureşti în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului a terenului situat în Bucureşti, sector 1. Excepţia de nelegalitate a fost invocată în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004 de reclamant C.S.V. Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii C.N.S.L.C. România, Ministerul Tineretului şi Sportului şi Guvernul României.
În motivarea excepţiei invocate, s-a susţinut că HG nr. 829/1999 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 213/1998, deoarece s-a dispus cu privire la un teren care nu se află în proprietate publică a statului şi pe care sunt amplasate construcţiile deţinute în proprietate de către clubul sportiv reclamant, încălcând astfel dreptul său recunoscut de lege şi dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
La termenul de judecată din 14 iunie 2009, în interesul pârâtului Guvernul României a formulat cerere de intervenţie Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea ca nefondată a excepţiei de nelegalitate, cu motivarea că terenul care face obiectul hotărârii contestate aparţine domeniului public al statului.
La acelaşi termen, reclamantul a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Timişoara şi a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, dat fiind că în circumscripţia acestei instanţe are sediul Guvernul României, în calitate de emitent al actului atacat.
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 324 din 26 octombrie 2009, prin care a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice şi a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul C.S.V.
Instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei teritoriale, cu motivarea că dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, indicate drept temei juridic de către reclamant, vizează competenţa de soluţionare a acţiunii pe calea contenciosului administrativ şi nu se referă la o cerere incidentă, pentru care competenţa se determină prin raportare la instanţa competentă să judece fondul pricinii.
Excepţia de nelegalitate a HG nr. 829/1999 a fost respinsă, considerându-se că sunt neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant.
Susţinerea reclamantului că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 213/1998, întrucât imobilul de care s-a dispus prin HG nr. 829/1999 nu face parte din domeniul public al statului a fost respinsă de instanţa de fond, care a avut în vedere că enumerarea bunurilor proprietate publică a statului din anexa nr. 1 la Legea nr. 213/1998 este exemplificativă şi nu limitativă. Ca atare, s-a reţinut că se pot include în noţiunea de bun aparţinând domeniului public şi alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Apartenenţa la domeniul public al statului a terenului care face obiectul actului administrativ contestat a fost constatată de instanţa de fond în baza HG nr. 1705/2006, care în Anexa nr. 30, menţionează terenul respectiv în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, purtând numărul MF 145348, acelaşi număr de inventar regăsindu-se în activele statului la bunurile de patrimoniu.
Motivul de nelegalitate privind lipsa din actul atacat a unor menţiuni privind construcţiile existente pe terenul respectiv a fost respins, cu motivarea că excepţia de nelegalitate impune analiza conformităţii actului dedus judecăţii cu prevederile cuprinse în acte normative cu putere superioară, iar nu prin raportare la o stare de fapt, cum este constatarea existenţei unor construcţii .
Instanţa de fond a respins şi susţinerile reclamantului privind încălcarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 213/1998 prin aceea că nu au fost îndeplinite condiţiile de oportunitate ale actului administrativ şi nici condiţiile legale pentru darea bunului în administrare.
Raportat la aceste susţineri, s-a avut în vedere că dreptul de administrare poate fi revocat dacă titularul nu-şi exercită drepturile şi obligaţiile născute din actul de transmitere.
În ceea ce priveşte oportunitatea actului administrativ atacat s-a considerat că aceasta este atributul exclusiv al autorităţii emitente şi nu poate face obiectul controlului instanţei de contencios administrativ.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul C.S.V. Bucureşti şi a solicitat casarea hotărârii atacate în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 5, 7, 8, 9 şi art. 304/1 C. proc. civ.
În primul motiv de recurs, invocat în baza art. 304 pct. 3 C. proc. civ., s-a susţinut că respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială a fost pronunţată cu nesocotirea normelor procedurale imperative referitoare la competenţă. Recurentul a învederat că excepţia nu a fost rezolvată înainte de abordarea fondului litigiului, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi soluţia dată chiar prin sentinţa atacată are semnificaţia antepronunţării pe această excepţie.
Recurentul a considerat nelegală şi dezlegarea dată excepţiei de necompetenţă teritorială, arătând că litigiul având ca obiect excepţia de nelegalitate are o existenţă distinctă de dosarul de fond pentru care a fost sesizat Tribunalul Timiş în urma strămutării pricinii, ale cărei efecte nu pot fi însă extinse şi asupra cererii incidentale, pentru care competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti, datorită introducerii în cauză în calitate de pârât a Guvernului României.
În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat nulitatea hotărârii atacate pentru neparticiparea procurorului la dezbateri, conform dispoziţiilor art. 45 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, în baza art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. a fost criticată soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate, cu motivarea că aceasta este rezultatul greşitei interpretări a actului dedus judecăţii, precum şi a aplicării greşite a legii.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu s-a raportat la dovada modului de dobândire de către stat a terenului din Bucureşti, sector 1, deşi a afirmat că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 pentru dobândirea proprietăţii publice. De asemenea, s-a arătat că nu s-a avut în vedere absenţa reglementării situaţiei juridice a construcţiilor menţionate în actul administrativ contestat, cu toate că dreptul de proprietate asupra acestora este determinant pentru soluţionarea dosarului de fond în care a fost invocată excepţia de nelegalitate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente, care vor suplini motivarea instanţei de fond, avându-se în vedere că excepţia de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant are ca obiect un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Criticile formulate în recurs sub aspect procedural sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse motivele de casare invocate în baza art. 304 pct. 3 şi pct. 5 C. proc. civ.
Excepţia de necompetenţă teritorială a fost corect respinsă prin hotărârea atacată, cu motivarea că, excepţia de nelegalitate este o cerere incidentală formulată în condiţiile art. 17 C. proc. civ. şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru care competenţa instanţei de contencios administrativ se determină în raport cu instanţa de fond în faţa căreia a fost invocată excepţia.
Împrejurarea că dosarul de fond se află pe rolul instanţelor din judeţul Timiş în urma admiterii unei cereri de strămutare, nu presupune aplicarea altor norme de competenţă pentru soluţionarea cererilor incidentale.
Referitor la modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială, se constată că instanţa de fond a respectat dispoziţiile art. 158 alin. (2) C. proc. civ., deoarece a trecut la soluţionarea pricinii, după ce s-a declarat competenţă, chiar dacă nu s-a pronunţat în acest sens printr-o încheiere interlocutorie.
Nulitatea hotărârii atacate pentru neparticiparea procurorului la dezbateri a fost invocată neîntemeiat în recurs, dat fiind că în cazul excepţiei de nelegalitate, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevăd procedura de soluţionare, fără a impune participarea reprezentantului Ministerului Public.
De altfel, pentru soluţionarea cererilor în contencios administrativ dispoziţiile generale cuprinse în art. 1 alin. (9) din Legea nr. 554/2004 prevăd că reprezentantul Ministerului Public poate participa, în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. vor fi de asemenea respinse şi va fi menţinută ca legală şi temeinică soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate pentru următoarele argumente, în raport de care se va înlătura în cauză aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, se reţine că, în aplicarea prevederii legale susmenţionate, care reprezintă temeiul juridic al excepţiei de nelegalitate invocate în cauză, judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu jurisprudenţa şi reglementările comunitare.
În exercitarea rolului care revine judecătorului naţional, ca prim judecător convenţional şi comunitar, prin raportare la Convenţia europeană a drepturilor omului, la jurisprudenţa CEDO, precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispoziţiile din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală, a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a legii susmenţionate, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Dispoziţiile Legii nr. 554/2004, în măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a legii, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi în jurisprudenţa CEDO, precum şi de art. 47 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii juridice, principiu care este implicit în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, cauza Beian contra României).
Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut de asemenea că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate (Hotărârea din 27 septembrie 1983, Universität Hamburg, C – 216/82 pct. 5 şi următoarele, Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwoeke Deggendorf , C – 188/1992 pct. 10 şi urm.).
Faţă de cele arătate, Înalta Curte reţine că dispoziţiile Legii nr. 554/2004, care permit repunerea în discuţie în mod repetat şi fără limită în timp a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale menţionate anterior, contravenind jurisprudenţei CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, pronunţate în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privinţa actelor administrative cu caracter individual, admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului respectiv.
În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la principiile mai sus amintite, la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007 şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la HG nr. 829/1999, act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 şi a cărei nelegalitate a fost invocată pe cale de excepţie de recurentul-reclamant.
Pentru considerentele expuse, urmează a fi respins recursul declarat în cauză, avându-se în vedere că, prin înlăturarea dispoziţiilor legale susmenţionate, în raport de data emiterii actului administrativ contestat, excepţia invocată este lipsită de temei legal şi nu se mai impune a fi examinate criticile formulate de recurent cu privire la fondul cererii sale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.S.V." Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 324 din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 185/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1953/2010. Contencios. Despăgubire. Revizuire... → |
|---|
