ICCJ. Decizia nr. 1879/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1879/2010
Dosar nr. 1690/2/2009
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2364 din 3 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, invocată din oficiu, şi l-a respins ca atare. De asemenea, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.A.V., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin C.C.S.D. şi a obligat-o pe aceasta din urmă să transmită dosarul evaluatorului sau comisiei de evaluatori, în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, invocată din oficiu la termenul din 3 iunie 2009 este absolută şi peremtorie şi este întemeiată. Astfel, a constatat prima instanţă că procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 cuprinde mai multe etape, emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire fiind ultima dintre acestea, iar naşterea dreptului de a solicita obligarea C.C. la emiterea deciziei este condiţionat de întocmirea raportului de evaluare, care, în cauză, în mod cert nu a fost efectuat.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere de obligare a pârâtului să transmită dosarul evaluatorului sau comisiei de evaluatori în vederea întocmirii raportului de expertiză, instanţa de fond a constatat că acesta este întemeiat, având în vedere că, deşi dosarul reclamantului privind acordarea de măsuri reparatorii a fost înregistrat de aproximativ trei ani la instituţia pârâtă, aceasta susţine că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 este doar în faza de început, încălcându-se în mod flagrant, litera şi spiritul Legii nr. 247/2005.
A mai reţinut că susţinerea instituţiei pârâte în sensul că legiuitorul nu putea fixa un termen pentru soluţionarea dosarelor se situează, în mod vădit, în afara cadrului legal, fiind cunoscut că legea specială se completează cu legea generală pentru aspectele pe care nu le reglementează [(în speţă art. 2 alin. (1) lit. h)].
A concluzionat în sensul că, în condiţiile în care dosarul reclamantului a fost înregistrat la instituţia pârâtă în urmă cu peste trei ani, iar adresele acesteia prin care se solicită reclamatului să îşi completeze dosarul au fost emise ulterior promovării prezentei acţiuni, este evident că nu pot fi luate în considerare susţinerile reclamantei că netrimiterea dosarului are drept cauză acest motiv, instituţia pârâtă având suficient timp pentru îndeplinirea legală a tuturor atribuţiilor sale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.A.V., criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii.
S-a motivat recursul prin aceea că au fost interpretate eronat dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dosarul privind acordarea despăgubirilor în favoarea reclamantului făcând parte din categoria celor transmise S.C.C. înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 81/2007. Prin urmare ar fi trebuit să se respecte ordinea de înregistrare a dosarelor, etapele procedurii administrative fiind parcurse în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 4998/2005 a fost transmis Secretariatului Comisiei.
Se mai precizează în motivele de recurs că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 pentru că prin cererea adresată instituţiei recurente - reclamante nu a solicitat răspuns, ci eliberarea unui act administrativ.
Se mai arată în recurs că nici privitor la dreptul de judecată, instanţa de fond nu s-a pronunţat în mod legal, autoritatea administrativă neputând fi obligată la aceste cheltuieli, întrucât reprezintă S.R. în toate litigiile care vizează Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Recursul este nefondat şi va fi respins.
Examinând motivele de recurs, actele dosarului şi în raport de prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa recurată, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant în sensul că a obligat S.R. prin C.C.S.D. să transmită dosarul evaluatorului, în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, cât şi la 4 lei cheltuieli de judecată.
Din probele admise şi administrate, rezultă fără posibilitate de tăgadă că dosarul reclamantului - intimat privind acordarea de măsuri reparatorii a fost înregistrat cu aproximativ 3 ani în urmă fără ca recurenta - pârâtă să fi făcut vreun demers în tot acest timp.
Susţinerile sale (ale recurentei) în sensul că legiuitorul nu a fixat un termen anume pentru soluţionarea unor astfel de dosare, nu poate fi avută în vedere de instanţă, atâta vreme cât dreptul la soluţionare în termen rezonabil, reprezintă o garanţie pentru o judecată echitabilă conform C.D.O. art. 6.
Recurenta - pârâtă a încălcat acest drept al reclamantului, neînţelegând să-i răspundă într-un astfel de termen, tergiversând soluţionarea cererii începând cu data emiterii Dispoziţiei şi până la momentul intentării acţiunii în justiţie.
Desigur, intimatul - reclamant este vătămat într-un drept al său protejat de lege astfel cum statuează dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 prin faptul că dosarul său nu a fost trimis evaluatorului pentru întocmirea unui raport de evaluare, într-un termen rezonabil.
Referitor la cheltuielile de judecată şi pe acest aspect sentinţa este legală, întrucât în speţă există fără dubiu culpă procesuală din partea autorităţii administrative în raport de cele mai sus expuse şi de asemenea operează fără posibilitate de tăgadă prevederile art. 276 C. proc. civ., pe care în moc corect le-a aplicat prima instanţă.
Aşa fiind, în raport de toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de S.R. – C.C.S.D., ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.R. – C.C.S.D., împotriva sentinţei civile nr. 2364 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1872/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1883/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
