ICCJ. Decizia nr. 1902/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1902/2010
Dosar nr. 135/1/2010
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 533 din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a anulat Ordinul din 24 aprilie 2009 emis de pârâtul Ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, privind eliberarea reclamantului din funcţia de director executiv al Oficiului Judeţean de Consultanţă Agricolă Cluj. A dispus obligarea aceluiaşi pârât la emiterea unui ordin de reintegrare a reclamantului pe funcţia deţinută anterior emiterii ordinului 2009. A obligat pârâţii să plătească reclamantului despăgubiri egale cu salariile, precum şi cu celelalte drepturi băneşti de care reclamantul ar fi beneficiat în funcţia deţinută anterior, între data emiterii actului contestat şi data reintegrării efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei, la data plăţii. De asemenea a obligat pârâţii să plătească reclamantului suma de 5.000 lei, cu titlu de daune morale şi a respins restul pretenţiilor formulate cu acest titlu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- dreptul legal la un preaviz de 30 de zile al reclamantului nu a fost respectat, ordinul atacat fiindu-i comunicat la data de 28 aprilie 2009, deşi perioada de preaviz era cuprinsă între 24 aprilie 2009 – 23 mai 2009;
- ordinul atacat a încălcat dispoziţiile art. 100 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 188/1999, garanţii ale principiului stabilităţii funcţiei publice;
- din analiza preambulului ordinului a cărui anulare se solicită se observă că temeiul legal, de bază, al acestuia nu este redus doar la prevederile OUG nr. 37/2009, ci dispoziţiilor ordonanţei îi sunt alăturate în motivare şi prevederile art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, aspect din care rezultă că funcţia publică de director executiv s-a desfiinţat în urma reducerii postului ocupat de funcţionarul public;
- în concepţia legiuitorului reducerea unui post este justificată numai dacă atribuţiile aferente acestuia se modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii, neputând fi fixate posturi similare, pentru o perioadă de 1 an de la data reorganizării;
- din analiza prevederilor art. 3 a OUG nr. 37/2009 rezultă că nici una dintre condiţionări nu a fost respectată, întrucât postul de director coordonator poate fi ocupat în aceleaşi condiţii de studii ca cel de director executiv, atribuţiile fiind, în esenţă, identice;
- apărările pe care le face reclamantul din perspectiva dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999 coroborate cu cele ale art. 76 C. muncii sunt fondate, deoarece concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege este lovită de nulitate absolută, iar în sfera acestei proceduri se înscriu atât nerespectarea duratei preavizului, cât şi nerespectarea termenului minim prohibitiv de un an, în care subsecvent eliberării reclamantului din funcţie, o funcţie similară nu putea fi înfiinţată la nivelul aceluiaşi serviciu deconcentrat;
- ordinul atacat este nelegal şi prin prisma dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţională OUG nr. 37/2009 în integralitatea acesteia, astfel încât un act administrativ individual emis în aplicarea şi executarea unor dispoziţii legale declarate neconforme cu Constituţia înfrânge principiul legalităţii, fiind lovit de nulitate.
- în temeiul dispoziţiilor art. 106 din Legea nr. 188/2999 şi ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a admis şi capătul de cerere privind reintegrarea în funcţie a reclamantului cu acordarea de despăgubiri egale cu salariile şi celelalte drepturi băneşti de care beneficia reclamantul până la emiterea ordinului contestat.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la acordarea de daune morale în valoare de 80.000 lei, formulat de reclamant pentru prejudiciul adus onoarei, demnităţii, reputaţiei şi dreptului său la imagine prin actul administrativ atacat, instanţa de fond a apreciat că este parţial întemeiat. A reţinut curtea de apel că trebuie luată în considerare împrejurarea că, în astfel de situaţii, îndrituirea concretă a reclamantului la astfel de daune şi determinarea cuantumului lor a fost lăsată la aprecierea instanţei. Din perspectiva interpretărilor doctrinare, instanţa de fond a apreciat că apar îndreptăţite susţinerile reclamantului din acţiunea introductivă, conform cărora, prin măsura nelegal dispusă prin ordinul a cărui anulare se solicită a fost grav afectată cariera şi evoluţia profesională a reclamantului, neatinsă până la emiterea ordinului în cauză de nici un incident, fiindu-i ştirbit prestigiul profesional, cu atât mai mult cu cât postul fusese ocupat prin concurs. S-a reţinut şi crearea unei incertitudini a locului de muncă şi reducerea veniturilor realizate, creându-se reclamantului un profund sentiment de nedreptate şi de neîncredere în sine şi în posibilitatea de a se afirma pe plan profesional strict pe criterii de competenţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul M.I. şi pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, criticând-o ca nelegală, întrucât a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii.
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale critică hotărârea judecătorească întrucât apreciază că instanţa fondului „avea obligaţia" să respingă cererea ca fiind lipsită de obiect, întrucât reclamantul urmăreşte doar repunerea sa în funcţia anterioară, ceea ce ar echivala cu o întoarcere a executării unui act epuizat deja.
Deasemenea în motivele de recurs, se arată că instanţa de fond a admis nelegal o acţiune de anulare a Ordinului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale ca urmare a constatării neconstituţionalităţii actului normativ în temeiul căruia a fost emis, întrucât regula în vederea anulării unui act administrativ individual, este aceea a analizării motivului de anulare la momentul emiterii actului.
Recursul declarat de M.I. critică sentinţa referitor la obligarea părţilor în favoarea sa la despăgubiri – daune morale – 80.000 lei, apreciind că acest capăt de cerere trebuia admis în totalitate conform art. 18 din Legea nr. 554/2004. A solicitat deasemenea, respingerea recursului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse.
Examinând motivele de recurs, actele dosarului şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Temeiul din ordinul în litigiu, nu se referă doar la dispoziţiile OUG nr. 37/2009, ci şi la art. 99 din Legea nr. 188/1999.
Funcţia publică de director executiv a fost desfiinţată în raport de prevederile Legii nr. 188/1999, însă cu anumite condiţii, pe care OUG nr. 37/2009 nu le-a respectat, pentru că postul de director coordonator poate fi ocupat în aceleaşi condiţii ca cel de director executiv, atribuţiile celor doi fiind identice.
Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra constituţionalităţii OUG nr. 37/2009, decizie publicată în Monitorul Oficial din 6 noiembrie 2009 şi a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională.
Corect instanţa fondului a apreciat faţă de aceste considerente că actul administrativ în litigiu Ordinul din 2009 emis în executarea unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, este nelegal.
Desigur după anularea acestui ordin, consecinţa firească în raport şi de dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 a fost obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de reintegrare a reclamantului în funcţia avută anterior. De aici decurg şi celelalte obligaţii pentru părţi referitoare la despăgubiri – drepturi băneşti, întrucât prejudiciul creat de actul nelegal trebuia acoperit în integralitate a sa.
Faţă de aceste considerente, recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, se va respinge ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul M.I. pentru plata sumei de 80.000 lei daune morale aduse onoarei şi demnităţii sale, Curtea de Apel a constatat că este admisibil raportat la prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, având în vedere faptul că în asemenea situaţii determinarea cuantumului acestor daune este la latitudinea instanţei de judecată, faţă de o serie de criterii care trebuie avute în vedere la acordarea lor.
Desigur, prin măsura luată ca urmare a actului administrativ în litigiu, reclamantului –recurent i-a fost lezat un drept prevăzut de lege, i-a fost afectată situaţia familială şi socială, cât şi evoluţia sa profesională.
Corect Curtea de Apel a apreciat că toate aceste fapte reprezintă un minim de argumente şi indicii care au determinat-o să oblige pe pârâtă la daune morale, însă într-un cuantum mai mic decât au fost solicitate, acordate prin apreciere.
Cum prima instanţă a motivat amplu atât acordarea daunelor morale, cât şi respingerea celorlalte pretenţii ale reclamantului în raport de probatoriile admise şi administrate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că recursul declarat de M.I. nu este fondat şi va fi respins.
Aşa fiind, se apreciază că sentinţa atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care instanţa supremă va respinge ambele recursuri ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de M.I. şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, împotriva sentinţei civile nr. 535 din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1897/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1943/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
