ICCJ. Decizia nr. 1915/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1915/2010
Dosar nr. 977/33/2009
Şedinţa publică de la 16 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 382 din 17 iulie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios şi administrativ şi fiscal, a respins, ca lipsită de obiect, acţiunea formulată de reclamantul U.I., în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R., prin care solicita suspendarea executării Ordinului din 24 aprilie 2009, emis de conducătorul autorităţii pârâte, şi repunerea reclamantului în funcţia din care a fost eliberat prin actul administrativ contestat, cu plata tuturor drepturilor salariale cuvenite de la data încetării raporturilor de serviciu până la data reintegrării efective.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României şi a intervenientului M.A.I., în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării Ordinului din 24 aprilie 2009; de asemenea, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.D.R., precum şi excepţia inadmisibilităţii în raport cu Guvernul României şi M.A.I., în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la suspendarea executării O.U.G. nr. 37/2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
O.U.G., nu are natura unui act administrativ unilateral, ci are natura juridică a unui act normativ cu forţă legislativă, fiind adoptat în temeiul dispoziţiilor art. 115 din Constituţia României, de către Guvern, ca putere executivă, dar în baza delegării legislative permisă de Legea fundamentală, aşa încât nu poate fi suspendată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, Guvernul României şi M.A.I. nu au calitate procesuală pasivă raportat la cererea de suspendare a executării ordinului contestat, nefiind emitenţii acestuia.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării ordinului contestat, prima instanţă a reţinut că actul administrativ a fost în întregime executat şi nu mai este susceptibil de a fi executat în continuare, fiind astfel epuizat; s-a apreciat, astfel, că întinderea în timp a efectelor colaterale ale unui act administrativ nu este relevantă pentru a-l încadra în categoria actelor cu executare succesivă, importantă fiind doar durata procedurilor de punere a sa în aplicare.
Se arată în considerentele sentinţei recurate că o eventuală soluţie de suspendare nu i-ar profita reclamantului în nici un fel la acest moment, deoarece ar fi o dispoziţie ce nu poate fi pusă în executare de către autoritatea emitentă, raportat şi la împlinirea termenului prevăzut de art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., susţinând că hotărârea este netemeinică şi nelegală exclusiv sub aspectul modului de soluţionare a cererii de suspendare a executării Ordinului din 24 aprilie 2009, emis de ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale.
În acest sens, recurentul apreciază că prima instanţă trebuia să judece acţiunea raportat la momentul introducerii ei, respectiv la data sesizării, când ordinul atacat nu producea nici un efect şi putea fi suspendat, nefiind culpa reclamantului că cererea sa a fost soluţionată după eliberarea din funcţie.
De asemenea, se arată în cererea de recurs, ordinul atacat nu este un act ce dă naştere unor raporturi juridice noi, astfel încât să se analizeze dacă aceste raporturi juridice nou create au aplicare uno ictu sau succesivă, ci este un act ce tinde la stingerea unor raporturi juridice existente, raporturi juridice cu executare succesivă.
Totodată, menţionează recurentul, actul atacat nu a dus la numirea altei persoane care să îndeplinească atribuţiile funcţiei publice din care a fost eliberat prin actul atacat.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit doctrinei, măsura suspendării executării actelor administrative vizează, după caz, întreruperea vremelnică a producerii de efecte juridice, în situaţia în care actul atacat este în vigoare, sau amânarea temporară a producerii de efecte juridice.
De asemenea, jurisprudenţa în materia contenciosului administrativ a stabilit că cererea prin care se solicită suspendarea executării unui act administrativ care a intrat deja în vigoare nu este inadmisibilă sau lipsită de obiect, instanţele judecătoreşti putându-se pronunţa în sensul întreruperii producerii efectelor juridice ale actului administrativ respectiv, după verificarea îndeplinirii în speţă a condiţiilor prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
Pentru aceasta, instanţa de judecată va avea în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, deja publicată, şi în mod specific deciziile pronunţate în cauzele în care O.U.G. nr. 37/2009 a avut incidenţă, cum sunt Deciziile nr. 4324 din 14 octombrie 2009, nr. 4097 din 6 octombrie 2009 şi nr. 3752 din 30 iulie 2009.
Posibilitatea suspendării executării unui act administrativ cu executare uno ictu, astfel cum l-a denumit instanţa de fond, este firească, având în vedere că majoritatea covârşitoare a actelor administrative sunt de acest tip, o altă interpretare conducând la golirea de conţinut şi lipsirea de eficienţă a prevederilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.
Or, conform unei reguli de interpretare logică a legii civile, norma juridică trebuie să fie interpretată în sensul ca aceasta să producă iar nu să fie lipsită de efecte juridice.
Critica recurentului este, aşadar, întemeiată întrucât, chiar urmând opinia judecătorului fondului, nu s-a observat că la data introducerii acţiunii actul atacat nu era executat şi nu producea efecte.
Se va reţine, de asemenea, şi împrejurarea că funcţia publică din care recurentul a fost eliberat prin actul atacat nu a fost ocupată până în prezent prin concurs, precum şi faptul că O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009.
Faţă de cele arătate, în temeiul prevederilor art. 313 teza I şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va fi admis recursul, casată sentinţa atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul U.I. împotriva sentinţei nr. 382 din 17 iulie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios şi administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1913/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1919/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
