ICCJ. Decizia nr. 1928/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1928/2010
Dosar nr. 1057/2/2009
Ședința publică din 16 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 2757 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată şi completată de reclamanta P.E.I., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., dispunând obligarea acesteia la efectuarea în regim de urgenţă a procedurii de evaluare prin transmiterea dosarului la un evaluator. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P. şi a respins acţiunea reclamantei, în ce priveşte capetele de cerere formulate în raport cu această parte.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., în privinţa capetelor de cerere privind constatarea refuzului nejustificat de efectuare a evaluării şi obligarea la efectuarea evaluării, este întemeiată, deoarece potrivit procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu A.N.R.P. a fost învestită cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, inclusiv efectuarea evaluării, ci pârâta C.C.S.D., astfel că nu există identitate în privinţa acestor capete de cerere, între pârâta A.N.R.P. şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe fondul cauzei:
Legea nr. 247/2005, după cum arată şi denumirea sa, a fost adoptată în vederea realizării reformei în domeniile proprietăţii şi justiţiei, de esenţa acestei reforme ţinând şi soluţionarea cu celeritate a cererilor formulate în aceste domenii.
În cauză, însă, se constată că, deşi dosarul reclamantei referitor la acordarea de măsuri reparatorii a fost înregistrat de cel puţin doi ani la pârâta C.C.S.D., aceasta relevă că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 este doar în faza de început, încălcându-se, astfel, în mod evident, litera şi spiritul acestui act normativ.
În acest context, arată instanţa de fond, trebuie precizat că, în raport de exigenţele prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este evident că invocatele răspunsuri ale pârâtei C.C.S.D. la petiţiile formulate de reclamantă, prin care doar s-a prezentat procedura administrativă care trebuie parcursă în vederea emiterii deciziei conţinând titlul de despăgubire, se constituie, indubitabil, într-un refuz nejustificat de soluţionare a cererii în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
Totodată, se arată în considerentele sentinţei atacate, în condiţiile în care dosarul reclamantei a fost înregistrat la pârâta C.C.S.D., în urmă cu cel puţin doi ani, iar adresa acesteia prin care se solicită completarea dosarului a fost emisă ulterior promovării prezentei acţiuni, este evident că nu pot fi luate în considerare susţinerile pârâtei că netrimiterea dosarului are drept cauză acest motiv, instituţia pârâtă având suficient timp pentru îndeplinirea legală a tuturor atribuţiilor sale.
De asemenea, reţine prima instanţă, în cadrul etapei de verificare a dosarului reclamantei în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, pârâtele sunt îndreptăţite să solicite date şi probe de natura celor arătate în adresa din 3 aprilie 2009, dar, desigur, cu respectarea dreptului reclamantei de a-i fi soluţionată cererea în termenul prevăzut de lege.
2. Recursul declarat de pârâta C.C.S.D.
î mpotriva sentinţei primei instanţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta C.C.S.D., invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
2.1. Recurenta critică hotărârea Curţii de apel prin prisma greşitei aplicări a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, arătând că răspunsurile formulate la petiţiile intimatei nu constituie sub nicio formă un refuz nejustificat. Recurenta afirmă că nu a făcut decât să comunice intimatei detalii în legătură cu procedura de soluţionare a dosarelor, aspecte care nu au legătură cu excesul de putere.
În plus, recurenta mai susţine că, în urma analizei efectuate a constatat, în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, că nu se poate stabili pentru ce corp de clădire au fost propuse măsuri reparatorii, iar Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, nu şi-a îndeplinit obligaţia privind individualizarea imobilului - construcţie demolată.
2.2. Un motiv distinct vizează obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta consideră că nu poate fi obligată la suportarea acestora, în contextul în care nu are buget propriu şi nu s-a opus cererii formulate de reclamantă.
3. Apărările formulate de P.E.I.
Prin întâmpinarea formulată la data de 31 martie 2010, intimata P.E.I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că recurenta a acţionat cu exces de putere în condiţiile în care dosarul său a rămas în nelucrare aproximativ 3 ani, în pofida numeroaselor sale demersuri pe lângă Comisia Centrală, fiind retrimis la Primăria Municipiului Bucureşti cu adresa din 3 aprilie 2009, după două luni de la formularea cererii de chemare în judecată.
Motivul acestei operaţiuni, mai indică intimata, nu este serios, la dosar existând toate actele necesare evaluării. Enumeră, detaliat, toate documentele pe baza cărora la o examinare atentă Comisia Centrală şi-ar fi putut clarifica eventualele nelămuriri şi ar fi evitat „turismul” nejustificat al dosarului intimatei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma recursului declarat, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală, aşa încât va fi menţinută.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ refuzul recurentei - pârâte de a păşi la etapa evaluării imobilului pentru care a formulat notificare, situat în Bucureşti, Sector 1, compus din construcţie demolată şi teren în suprafaţă de 290 mp.
1.1. Evaluând în concret modul în care C.C.S.D. şi-a îndeplinit obligaţiile administrative care îi reveneau potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prima instanţă a ajuns la concluzia corectă, aceea că tergiversarea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire o perioadă de peste doi ani, cumulată cu invocarea unor motive inconsistente după primirea cererii de chemare în judecată, conturează cu pregnanţă condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestui concept.
Potrivit definiţiei cuprinse în textul legal menţionat, constituie refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, „ exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile ”.
În cazul analizat, intimata - reclamantă a demarat procedura pentru acordarea despăgubirilor odată cu notificarea înregistrată la executorul judecătoresc din 6 iunie 2001 şi a obţinut Dispoziţia din 27 ianuarie 2006 modificată prin Dispoziţia din 20 martie 2006, ambele emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, dosarul său fiind înregistrat la A.N.R.P. la data de 22 august 2006.
După demararea acţiunii judiciare, cu actul din 12 martie 2009 A.N.R.P. comunică intimatei că „până la momentul redactării prezentului răspuns, dosarul nu a fost atribuit unui consilier din cadrul A.N.R.P., în vederea analizării şi transmiterii câtre un evaluator autorizat”, confirmându-se la modul explicit depăşirea oricărui termen rezonabil de rezolvare a dosarului administrativ, fără a se putea invoca vreun motiv imputabil intimatei - reclamante.
Ulterior, prin actul din 3 aprilie 2009 A.N.R.P. - Direcţia de contencios şi pentru coordonarea secretariatului C.C.S.D. îşi exprimă voinţa de a nu emite decizia cuprinzând titlul de despăgubire, în contextul în care se consideră nelămurită cu privire la individualizarea imobilului pentru care s-au acordat măsuri reparatorii.
Neclarităţile invocate în corespondenţa cu Primăria Municipiului Bucureşti, care, de altfel, au antrenat restituirea dosarului la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă autoritatea publică locală, nu există sau, în orice caz, puteau fi lesne lămurite pe baza documentaţiei existente în dosarul aflat la C.C.S.D. Pentru a preîntâmpina amânarea nejustificată a acordării despăgubirilor, în mod preparator, încă din 26 septembrie 2007, cu petiţia înregistrată la A.N.R.P. (fila 28, dosar fond) intimata - reclamantă a înaintat recurentei, din nou, întreaga documentaţie în baza căreia s-au emis dispoziţiile Primarului Municipiului Bucureşti, inclusiv releveul imobilului demolat, precum şi o expertiză extrajudiciară efectuată de un expert autorizat, care detaliază aspectele respective.
Împrejurarea că majoritatea demersurilor intimatei - reclamante (memorii, e-mail-uri, audienţe) au rămas fără răspuns şi, în plus, nici nu au avut efectul scontat este imputabilă recurentei care nu şi-a organizat activitatea administrativă într-o manieră care să satisfacă dreptul intimatei, care are un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de care este privată nejustificat o perioadă lungă de timp.
1.2. Admiţând în parte acţiunea, în temeiul art. 274 – 276 C. proc. civ., instanţa de fond a obligat-o pe recurentă la plata unei sume de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Faptul că recurenta, constituită potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, nu are buget propriu nu prezintă relevanţă câtă vreme are capacitatea de a sta în proces, iar norma cuprinsă în art. 274 C. proc. civ. nu conţine vreo condiţionare legată de buget, disponibilităţi financiare, etc.
În fine, apărarea conform căreia cheltuielile de judecată nu ar fi trebuit acordate întrucât pârâta „nu s-a opus cererii formulate de reclamantă”, contrazice poziţia procesuală constantă a C.C.S.D., inclusiv exercitarea recursului de faţă, amplificând elementele şicanatorii decelate în analiza primului motiv de recurs.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 316 raportat la art. 298 C. proc. civ., în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta, căzută în pretenţii, va fi obligată la plata sumei de 200 lei, către intimata - reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 2757 din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimata - reclamantă P.E.I. a sumei de 200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1895/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1938/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
