ICCJ. Decizia nr. 20/2010. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 20/2010
Dosar nr. 123/42/2009
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 53 din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC S. SA, respingându-se ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul V.C. în contradictoriu cu pârâţii SC S. SA, C.L.A.P.A.L.F.F., C.J.P.A.L.F.F. şi M.A.P.D.R.
Pentru a pronunţa această Hotărâre, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 614 din 20 ianuarie 2009 a Judecătoriei Ploieşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, reţinându-se că acţiunea este de contencios administrativ.
S-a mai reţinut că prin cererea formulată sub formă de întâmpinare, cerere reconvenţională, pârâtul - reclamant V.C., reclamant în cauza a cărei soluţionare a fost declinată, a solicitat constatarea nulităţii absolute parţială a C.A.D.P. din 20 ianuarie 1995 şi anume pentru suprafaţa de 2.000 mp ce formează obiectul titlului de proprietate din 13 decembrie 1999, acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 şi pct. III din Legea nr. 169/1997.
În motivarea cererii, reclamantul a precizat că prin acţiunea iniţială s-a solicitat anularea titlului de proprietate din 13 decembrie 1999, emis pe numele său, prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2.000 mp, situată în extravilanul comunei Albeşti Paleologu, Judeţul Prahova, invocându-se dreptul de proprietate asupra acestui teren în baza C.A.D.P. din 20 ianuarie 1995 emis de M.A.A.
Reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare din 30 aprilie 1992 a cumpărat, prin SC C. SA, locuinţa şi anexele situate pe terenul în litigiu, iar în anul 1997 a efectuat o extindere a locuinţelor şi anexelor gospodăreşti în baza certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire. Din anul 1992 stăpâneşte construcţiile şi suprafaţa de 2.000 mp, cu acordul reclamantei şi tot de atunci are rol fiscal pentru întreg imobilul, iar SC S. SA nu mai deţine în folosinţă terenul, nefiindu-i necesar desfăşurării activităţii.
A constatat instanţa că prin cererea reconvenţională reclamantul a solicitat constarea nulităţii absolute parţiale a C.A.D.P. din 20 ianuarie 1995 emis de M.A.A., situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004, actul atacat fiind un act administrative unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică.
S-a reţinut că reclamantul nu a respectat prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, certificatul în discuţie datând din anul 1995, reclamantul, care are calitatea de terţ faţă de acest act, înţelegând să îl conteste după aproximativ treisprezece ani de la emitere.
A mai apreciat Curtea de Apel că principiul disponibilităţii invocat de reclamant prin prisma temeiul de drept invocat, şi anume Legea nr. 169/1997, nu mai poate fi aplicat în cauză, în condiţiile în care Hotărârea de declinare a cauzei este irevocabilă, iar instanţa a constatat că este competentă să soluţioneze cauza, actul contestat fiind un act administrativ emis de o autoritate publică.
Împotriva acestei Hotărâri a declarat recurs V.C., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând, în esenţă, că în mod greşit s-au reţinut aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004 în speţa de faţă.
În motivarea recursului s-a susţinut că instanţa a respins în mod greşit excepţia necompetenţei materiale, întrucât Hotărârea de declinare a competenţei pronunţată de Judecătoria Ploieşti are autoritate de lucru judecat numai pentru instanţa dezinvestită, nu şi pentru instanţa desemnată ca fiind competentă.
S-a precizat că cererea reconvenţională nu poate fi concepută independent faţă de cererea de chemare în judecată, având caracter de cerere incidentală faţă de cererea principală, judecându-se astfel, în baza art. 17 C. proc. civ., de instanţa sesizată prin cererea principală, chiar dacă în acest mod s-ar încălca o normă imperativă de competenţă materială.
Cum reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. III din Legea nr. 169/1997, iar pârâtul - reclamant şi-a întemeiat cererea reconvenţională pe aceleaşi prevederi, Judecătoria Ploieşti avea competenţa pentru toate chestiunile ce aparţin de domeniul de aplicare al acestei legi.
Aşadar, deşi actul contestat este emis de un organ central administrativ de stat, pentru argumentele deduse din necesitatea realizării unei bune activităţi a justiţiei, intervenind prorogarea conform dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., aceeaşi instanţă era competentă să soluţioneze atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională.
Recurentul a invocat decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sprijinul argumentaţie potrivit căreia calificarea juridică a unei situaţii de fapt date nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilităţii, prin schimbarea obiectului şi temeiului juridic al acţiunii.
În subsidiar, recurentul a susţinut că instanţa a admis în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât procedura prealabilă vizează interesul persoanei fizice vătămate şi pe cel al autorităţii publice, M.A.A. neînţelegând să invoce excepţie lipsei procedurii prealabile.
S-a mai arătat că actului administrativ în speţă nu a fost comunicat reclamantului, titlul de proprietate al reclamantului fiind emis anterior înscrierii în cartea funciară a titlului societăţii.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În conformitate cu prevederea art. 17 C. proc. civ., invocat de către recurentul - reclamant, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
În interpretarea acestui text de lege, coroborând criteriul oferit de legea de organizare judiciară, respectiv criteriul specializării şi criteriul obiectiv, constând în natura litigiului, rezultă că cererile incidentale şi cererile accesorii, indiferent de valoarea lor, sunt de competenţa instanţei învestite cu cererea principală numai dacă, prin natura obiectului, aparţin aceleiaşi materii.
Aşadar, prorogarea legală nu poate avea loc atunci când competenţa soluţionării cererii formulate pe cale incidentală sau accesorie este reglementată printr-o lege specială.
Prin cererea reconvenţională formulată, pârâtul - reclamant V.C. a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a unui act administrativ, respectiv a C.A.D.P. din 20 ianuarie 1995 emis de M.A.A., situaţie în care, în raport cu prevederea art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a cererii revine instanţei de contencios administrativ.
Pe de altă parte, relevantă în prezenta cauză este şi împrejurarea că împotriva Hotărârii de dezinvestire nu s-a promovat calea de atac prevăzută de lege, aceasta producându-şi efectele de la data rămânerii irevocabile, partea înţelegând ca sub acest aspect să invoce în faţa instanţei învestite excepţia necompetenţei materiale, în soluţionarea căreia, în mod corect Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că Hotărârea de declinare a cauzei este irevocabilă, iar actul atacat este un act administrativ emis de o autoritate publică.
În ce priveşte critica relativă la soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii, se constată că potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei putându-se face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege, dovada în acest sens anexându-se la cererea de chemare în judecată.
În conformitate cu prevederea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.
De asemenea, art. 7 din acelaşi act normativ prevede şi un termen maxim de 6 luni pentru îndeplinirea procedurii, în cazul în care dreptul sau interesul legitim al petiţionarului a fost lezat printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
Procedura prealabilă a fost concepută în dreptul administrativ ca o cale care poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obţine rezolvarea diferendului prin recunoaşterea dreptului sau a interesului legitim vătămat mai rapid, fără mijlocirea instanţei.
Legea nr. 554/2004 instituie o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, exercitată sub forma recursului graţios sau ierarhic, această procedură fiind reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, ca un fine de neprimire, neîndeplinirea acesteia fiind sancţionată cu respingerea cererii ca inadmisibilă, în acord cu prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
În atare condiţii, reţinând caracterul obligatoriu al procedurii prealabile instituite de art. 7 din Legea nr. 554/2004, susţinerile recurentului relative la soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii nu pot fi primite.
Totodată, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va admite cererea de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Pentru considerentele arătate, se constată că instanţa a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.C., împotriva sentinţei nr. 53 din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către SC S. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1986/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2014/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
