ICCJ. Decizia nr. 219/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 219/2010
Dosar nr. 113/43/200.
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 4 iunie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.R., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Harghita, a anulat Hotărârea nr. 1461 din 15 ianuarie 2009 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, şi să-i acorde drepturile ce rezultă din această calitate, pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945, începând cu data de 01 ianuarie 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, din analiza probatoriul administrat, în raport cu dispoziţiile art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4 din Normele aprobate prin HG nr. 127/2002, rezultă că reclamanta a făcut dovada refugiului, în perioada septembrie 1940 - martie 1945, din cauza persecuţiilor din motive etnice după Dictatul de la Viena, din localitatea Braşov în localitatea Micfalău, împrejurări confirmate de declaraţiile martorilor R.E. şi H.V. (filele 12-13 la dosarul de fond).
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Harghita, fără a-şi încadra criticile în vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că reclamanta nu este îndreptăţită la acordarea drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât din probatoriul administrat nu rezultă că avea domiciliul, aşa cum prevede ordonanţa, în localitatea Braşov, unde locuia doar cu caracter temporar având grijă de o bătrână, şi că, din declaraţiile martorilor, nu rezultă data de început şi de sfârşit a refugiului, astfel că în mod greşit instanţa a determinat perioada pentru care se acordă drepturile reparatorii. Se mai susţine că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de ordonanţă, întrucât din probele administrate rezultă că s-ar fi refugiat tocmai în localitatea natală, Micfalău, Judeţul Covasna.
Analizând cauza prin prisma criticilor din recurs, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare:
„Beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 2 din Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2002.
„Prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. În această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral."
Critica din recurs referitoare la faptul că intimata-reclamantă D.S.R. nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât nu avea domiciliul în localitatea Braşov, unde doar locuia cu caracter temporar, nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a produs vreun mijloc de probă prin care să răstoarne dovada refugiului intimatei-reclamante din localitatea Braşov în localitatea Micfalău, iar, pe de altă parte, având în vedere specificului perioadei 1940-1944, marcată de evenimentele celui de-al doilea război mondial, nu poate fi acceptată teoria recurentei în sensul că şederea într-o anumită localitate, care putea fi la fel de bine temporară, ca şi definitivă, în mod automat nu s-ar circumscrie noţiunii de „domiciliu" în sensul prevederilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, pentru simpla situaţie de fapt că persoana în cauză nu a procedat la schimbarea actelor de identitate care să ateste intenţia sa de a-şi stabili domiciliul în localitatea respectivă.
Sub aspectul încadrării intimatei-reclamante în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, sunt relevante declaraţiile martorilor R.E. şi H.V. (filele 12-13 la dosarul de fond)., care atestă cu caracter unitar atât faptul că reclamanta avea domiciliul în localitatea Braşov din luna mai 1939, cât şi faptul că reclamanta împreună cu sora sa au fost nevoite ca, în luna septembrie 1940, să se refugieze din cauza persecuţiilor din motive etnice la Sfântu Gheorghe (Micfalău), unde s-au stabilit definitiv.
O deosebită relevanţă în aprecierea temeiniciei soluţiei pronunţate de Curtea de apel, o reprezintă faptul că sora reclamantei, respectiv D.A.M., are calitatea de beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, conform Hotărârii nr. din 29 decembrie 2008 (fila 26 la dosarul de fond) emisă chiar de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Harghita în considerarea declaraţiilor date de aceeaşi martori (R.E. şi H.V.) şi pentru aceeaşi perioadă 06 septembrie 1940-06 martie 1945.
Or, a considera că declaraţiile aceloraşi martori sunt relevante şi de natură a justifica încadrarea în ipoteza normei juridice a art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, a numitei D.A.M., sora reclamantei, dar nu au aceeaşi valoare probantă şi nu pot conduce la aceeaşi concluzie în privinţa reclamantei S.R., ambele surori aflându-se, potrivit declaraţiilor respective, în aceeaşi situaţie de fapt, şi anume aceea de refugiat din cauza persecuţiilor din motive etnice, ar echivala cu acceptarea unei diferenţe de tratament în privinţa a două persoane în situaţii perfect identice aflate sub incidenţa aceluiaşi text de lege - art. 1 lit. c) din ordonanţă - şi ar constitui o măsură discriminatorie contrară dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este neîntemeiată şi critica din recurs referitoare la greşita determinare de către instanţa fondului a perioadei pentru care intimatei-reclamante i se acordă drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât perioada de început a refugiului este confirmată clar şi unitar prin declaraţiile martorilor ca fiind luna septembrie 1940, iar în ceea ce priveşte sfârşitul refugiului, se constată că acesta nu a avut loc întrucât aceiaşi martori declară că intimata-reclamantă s-a stabilit definitiv în localitatea de refugiu, astfel că S.R. beneficiază de drepturile reparatorii până la data limită prevăzută de lege, respectiv 6 martie 1945.
Astfel fiind, Înalta Curte reţine că întemeiat instanţa de fond a reţinut, în raport cu probatoriul administrat, că reclamanta S.R. a făcut dovada refugiului din motive etnice din localitatea Braşov în localitatea Micfalău, astfel că se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să fie respins recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Harghita.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Harghita împotriva sentinţei civile nr. 85 din 4 iunie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2188/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2198/2010. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
