ICCJ. Decizia nr. 2205/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2205/2010
Dosar nr. 12928/3/2008
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 12928/3/2008, reclamantaT.C. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire, în conformitate cu disp. art. 13 alin. (1) lit. a), art. 14 alin. (2) şi art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modifică prin OUG nr. 81/2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că Decizia Primarului privind acordarea despăgubirilor a fost emisă încă din data de 02 decembrie 2002, că dosarul a fost înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel cum reiese din răspunsul nr. 706370 din 24 aprilie 2007, însă nici până la data formulării acţiunii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a emis Decizia.
Prin sentinţa civilă nr. 1458 din 07 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus admiterea excepţiei de necompetenţă materială a instanţei şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin cererea formulată la data de 13 octombrie 2008, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, pârâtul a invocat excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 1842 din 02 decembrie 2002, emisă de Primăria Municipiului Olteniţa, prin care s-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură, în temeiul disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
La data de 16 octombrie 2008, reclamanta a formulat completare la acţiune, solicitând să fie avute în vedere la pronunţarea hotărârii şi următoarele dispoziţii legale: art. 20, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 44 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La aceeaşi dată s-a invocat şi excepţia prematurităţii acţiunii, motivat de faptul că dosarul înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 11285/CC, a fost analizat şi remis Primăriei Municipiului Olteniţa, în original, în vederea clarificării aspectelor constatate în etapa analizării acestuia, iar Decizia reprezentând titlul de despăgubire nu poate fi emisă în lipsa dosarului conţinând descrierea imobilului, situaţia juridică a acestuia şi alte documente necesare evaluării.
Prin încheierea din data de 27 noiembrie 2008, Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 1842/02 decembrie 2002 emisă de Primăria Municipiului Olteniţa, având în vedere disp. art. 4 din Legea nr. 554/2004, precum şi faptul că actul contestat nu este un act administrativ, în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 935 din 5 martie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii invocată de pârât şi a respins ca neîntemeiată acţiunea completată, formulată de reclamantaT.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii formulării acţiunii, invocată de pârât, instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că, în raportul juridic dedus judecăţii, dreptul privitor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire îndeplineşte cerinţa de a fi actual, în sensul că nu este supus unui termen sau unei condiţii suspensive, iar sesizarea instanţei de contencios administrativ a avut loc ulterior transmiterii şi înregistrării dosarului de despăgubire la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind demarată procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel că nu se poate susţine că acţiunea este prematur formulată.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin Dispoziţia nr. 1842 din 02 decembrie 2002, emisă de Primăria Municipiului Olteniţa, s-a propus, în cadrul procedurii de soluţionare a notificării nr. 146/2001, privind imobilul situat în Municipiul Olteniţa, compus din locuinţă în suprafaţă construită de 128,65 mp şi teren aferent în suprafaţă de 400 mp, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, reţinându-se că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât imobilul a fost demolat, iar terenul face parte din curtea interioară a sediului Primăriei.
S-a mai reţinut că în cauza dedusă judecăţii nu poate fi reţinută nerespectarea de către pârât a termenului rezonabil de soluţionare a cererii, dată fiind complexitatea cauzei, ce a determinat restituirea dosarului nr. 11285/CC la Primăria Municipiului Olteniţa, în vederea reanalizării Dispoziţiei nr. 1842/2002 şi clarificării aspectelor constatate.
Având în vedere faptul că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei reclamanta nu a făcut dovada că toate inadvertenţele constatate în etapa analizării dosarului de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au fost clarificate de către Primăria Municipiului Olteniţa şi că documentaţia, în original, a fost retransmisă Secretariatului Comisiei Centrale, pentru a putea fi continuată procedura administrativă în vederea emiterii titlului de despăgubire, instanţa de fond a constatat că acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost completată, este neîntemeiată şi a respins-o ca atare.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta T.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul este încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că prin soluţia pronunţată în cauză instanţa de fond a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, apreciind în mod greşit că în cauză nu este vorba despre un refuz nejustificat din partea pârâtei, precum şi că aceasta nu poate fi obligată la emiterea deciziei, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada retransmiterii dosarului către pârâtă.
În faţa instanţei de recurs s-a învederat de către recurenta-reclamantă, prin avocat H.E., faptul că între timp a fost emisă Decizia de restituire, prin atribuirea de către Primăria Olteniţa a unui teren echivalent, precum şi faptul că ambele părţi au confirmat emiterea acestei decizii, motiv pentru care apreciază cauza ca fiind rămasă fără obiect şi solicită a se dispune în consecinţă.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că în cauză a fost emisă Decizia de restituire prin echivalent, acţiunea reclamantei fiind soluţionată favorabil, astfel că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect şi, în consecinţă, recursul formulat, ca şi acţiunea, apar lipsite de interes.
Or, activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală de exercitare a dreptului la acţiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acţiunii ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu mai are interes în soluţionarea căii de atac a recursului, având în vedere faptul că intimata-pârâtă a emis Decizia de restituire prin echivalent.
Sancţiunea lipsei interesului, aşa cum a fost ea consacrată de jurisprudenţă, este în cauza de faţă aceea a respingerii cererii de recurs, neputând fi respinsă cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, fiind evident că la momentul sesizării instanţei de fond erau îndeplinite toate condiţiile de exercitare a acţiunii civile.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, fără a mai analiza motivele invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind inutilă şi inoperantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.C., împotriva sentinţei civile nr. 935 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2199/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 2206/2010. Contencios → |
|---|
