ICCJ. Decizia nr. 2264/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2264/2010
Dosar nr. 3886/2/2009
Şedinţa publică din 30 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3.413 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, declinându-se competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii V.M., F.C., Ţ.M., M.S.I., R.D., G.F., A.E., C.I.V., C.G. şi pe pârâţii C.A.S.M.B., C.N.A.S., respectiv Statul Român prin M.F.P. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 28 aprilie 2009, reclamanţii au solicitat să se constate dreptul lor la primirea suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare începând cu 1 ianuarie 2004, precum şi obligarea pârâţilor la calcularea şi plata drepturilor salariale în speţă.
În raport cu obiectul acţiunii şi cu prevederea art. 109 din Legea nr. 188/1999, reţinând de asemenea că raportul de serviciu al reclamanţilor a fost stabilit cu o autoritate publică locală, instanţa a apreciat că, în speţă, competenta de soluţionare revine Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs V.M., F.C., Ţ.M., M.S.I., R.D., G.F., A.E., C.I.V. şi C.G., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii au susţinut că toţi cei trei pârâţi sunt culpabili în ce priveşte neprimirea drepturilor pretinse şi cuvenite, pentru neacordarea acestor drepturi fiind responsabili şi ordonatorul principal de credite, în speţă C.N.A.S., respectiv Statul Român, ca regulator bugetar şi normativ, competenţa materială a Curţii de apel fiind atrasă de aceşti pârâţi.
S-a apreciat că admiterea excepţiei de necompetenţă, raportată exclusiv la pârâtul angajator, valorează antepronunţare relativ la inadmisibilitatea acţiunii faţă de ceilalţi doi pârâţi, iar hotărârea dată doar împotriva angajatorului pune pe reclamanţi în situaţia de a-şi executa propriile salarii sau propriile locuri de muncă.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile invocate, precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În cauză este necontestată calitatea de funcţionari publici a reclamaţilor, precum şi faptul că obiectul litigiului îl formează drepturile salariale izvorâte din raportul de serviciu.
Potrivit prevederilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
Aşadar, determinant în stabilirea instanţei competente material, este raportul de serviciu, dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 urmând a fi coroborate cu cele ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că reclamanţii, alături de C.A.S.M.B., au înţeles să cheme în judecată şi C.N.A.S., respectiv Statul Român prin M.F.P., dar raportul de serviciu al reclamanţilor, determinant în stabilirea instanţei competente material, este încheiat cu o autoritate locală.
Susţinerile recurenţilor relative la admiterea excepţiei de necompetenţă exclusiv în raport cu calitatea pârâtul angajator, precum şi cele privitoare la pronunţarea unei hotărâri doar în contradictoriu cu angajatorul sunt nefondate, atâta vreme cât prin hotărârea atacată instanţa a procedat doar la admiterea excepţiei de necompetenţă şi dezinvestire, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 şi cele ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În consecinţă, faţă de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.M., F.C., Ţ.M., M.S.I., R.D., G.F., A.E., C.I.V. şi C.G., împotriva sentinţei civile nr. 3.413 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2024/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2265/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
