ICCJ. Decizia nr. 2277/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2277/2010
Dosar nr. 326/113/2009
Şedinţa publică din 30 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 177 din 25 august 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii V.E.I., D.M., G.L.C., R.G.N., R.E., A.F., N.R., E.C.S., S.M.S., V.A., R.M., C.N.G., B.M.L.D., L.F., H.C., G.C., B.S., G.A., G.C., M.G. şi C.G. în contradictoriu cu pârâtă A.N.O.F.M., acţiune având ca obiect obligarea la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, calculate şi plătite lunar pentru perioada 1 februarie 2006 – 31 decembrie 2006, în funcţie de perioada exercitării funcţiei publice în cadrul instituţiei de către fiecare reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pentru a fi posibilă cuantificarea celor două suplimente ca părţi componente ale salariului funcţionarului public este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea şi executarea prevederii Legii nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective.
În condiţiile în care modalitatea de calcul a celor două suplimente nu este reglementată, acordarea acestor drepturi salariale ar presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a deciziei nr. 820/2008 a Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, sens în care au solicitat modificarea acesteia, iar pe fond admiterea acţiunii aşa cum aceasta a fost formulată.
Au susţinut recurenţii că, începând cu anul 2004, plata acestor sporuri a fost suspendată succesiv, însă ulterior, începând cu data de 1 ianuarie 2007, nu a mai fost emis vreun act normativ de suspendare.
S-a opinat că neplata acestor drepturi contravine dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României cât şi art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., întrucât drepturile băneşti solicitate constituie "un bun", potrivit art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
S-a mai susţinut că motivarea instanţei în sensul inexistenţei dispoziţiilor date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 înseamnă o încălcare esenţială a principiului legalităţii, echivalând cu o denegare de dreptate.
De asemenea, interpretarea diferenţiată a normelor incidente cu privire la aceleaşi categorii socioprofesionale, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile invocate, precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, pentru perioada de referinţă, aşadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor în calitate de funcţionari public în cadrul autorităţii intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurenţilor şi a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, respectiv de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, în raport cu susţinerile recurenţilor, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanţii nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din protocolul adiţional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
În raport cu susţinerile recurenţilor relative la o pretinsă interpretarea diferenţiată a normelor incidente cu privire la aceleaşi categorii socioprofesionale, se reţine, pe de o parte, că prin decizii succesive, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, iar, pe de altă parte, că în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada de referinţă nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În consecinţă, faţă de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.E.I., D.M., G.L.C., R.G.N., R.E., A.F., N.R., E.C.S., S.M.S., V.A., R.M., C.N.G., B.M.L.D., L.F., H.C., G.C., B.S., G.A., G.C., M.G. şi C.G., împotriva sentinţei nr. 177 din 25 august 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2270/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2285/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
