ICCJ. Decizia nr. 2322/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2322/2010
Dosar nr. 679/36/200.
Şedinţa publică din 4 mai 201.
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, la data de 18 mai 2009, reclamantul B.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea OUG nr. 37 din 22 aprilie 2009, anularea Ordinului A.N.S.V.S.A. nr. 69603 din 23 aprilie 2009, precum şi suspendarea executării actelor atacate.
La data de 9 iulie 2009, reclamantul şi-a modificat acţiunea în sensul că a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.S.V.S.A. , anularea ordinului acesteia nr. 69603 din 23 aprilie 2009, repunerea în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale de la data eliberării din funcţie şi până la data reîncadrării, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii, precum şi suspendarea executării ordinului menţionat.
Totodată reclamantul a invocat în cauză excepţia de neconstituţionalitate a OUG nr. 37/2009, în baza căreia a fost emis ordinul contestat, iar Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României.
În raport de dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 , raportat la art. 15 şi art. 14 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, instanţa a analizat cu prioritate cererea de suspendare a executării ordinului contestat, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 47/1992 a analizat şi excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză.
Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 466/CA din 26 octombrie 2009 a admis cererea de suspendare şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând că în şedinţa din data de 7 decembrie 2009, aceasta s-a pronunţat, în cadrul controlului anterior promulgării legii, prevăzut de art. 146 lit. a) din Constituţie, asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a legii de aprobare a OUG nr. 37/2009, că legea este neconstituţională, întrucât încalcă dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Legea Fundamentală, decizie definitivă şi general obligatorie, în conformitate cu art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Cu privire la îndeplinirea cerinţelor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind suspendarea executării actelor administrative, instanţa a apreciat că declararea ca neconstituţională a OUG nr. 37/2009, în executarea căreia a fost emis ordinul contestat, este de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea acestui act administrativ, iar suspendarea este necesară pentru prevenirea unei pagube iminente, prejudiciind material viitor şi previzibil constând în drepturile salariale ale reclamantului.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea de Apel Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 627/CA din 10 decembrie 2009 a admis acţiunea reclamantului B.N., a dispus anularea Ordinului nr. 69603 din 23 aprilie 2009, emis de pârâta A.N.S.V.S.A. şi reintegrarea reclamantului în funcţia publică deţinută şi, pe cale de consecinţă a obligat pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi băneşti de care reclamantul ar fi beneficiat, de la data încetării raportului de serviciu, până la data reintegrării efective.
În acest sens curtea de apel a reţinut că cererea formulată de reclamant este admisibilă, în cauză nefiind necesară procedura prealabilă, potrivit Legii nr. 188/1999, care se completează cu dispoziţiile Codului Muncii, precum şi împrejurarea că, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea de Apel Constituţională a constatat neconstituţionalitatea legii de aprobare a OUG nr. 37/2009, stabilind că după aprobarea ordonanţei de către parlament, controlul de constituţionalitate se exercită faţă de legea de aprobare care are acelaşi conţinut, ordonanţa încetând să mai existe ca act juridic normativ distinct.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că reclamantul a fost eliberat din funcţie fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 care reglementează acest domeniu – art. 97 lit. c) raportat la art. 99 lit. b), întrucât dispoziţiile art. III alin. (1) şi (3) din OUG nr. 37/2009, postul ocupat de reclamant nu a fost redus ci a căpătat o altă denumire şi aceasta în baza unei ordonanţe ce constituie conţinutul unei legi de aprobare declarată neconstituţională.
Împotriva ambelor hotărâri, în termen legal, a formulat apel pârâta A.N.S.V.P.S.A., criticându-le pentru nelegalitate.
În recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 446 din 26 octombrie 2009, pârâta a arătat, în esenţă, că în speţă nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu privire la suspendarea actelor administrative.
Astfel, a arătat pârâta, pentru a dovedi existenţa cazului bine justificat, este nevoie de prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidente, însă împrejurările din cazul de faţă nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ atacat.
În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, obligatorie pentru dispunerea suspendării actului administrativ, nici aceasta nu este îndeplinită. Reclamantul, sub acest aspect, a arătat pârâta, nu a invocat nici un motiv care să dovedească paguba iminentă produsă acestuia prin emiterea ordinului, pe de o parte, pe de altă parte, conform respectivului ordin, reclamantul putea opta pentru numirea pe o funcţie publică vacantă, în acest fel fiindu-i respectat dreptul la muncă, la protecţie socială la muncă şi dreptul la salariu.
În motivarea recursului, formulat împotriva sentinţei civile nr. 627 din 10 decembrie 2009, pârâta a arătat in esenţă că, în primul rând, acţiunea reclamantului este inadmisibilă, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce priveşte fondul cauzei, a mai arătat pârâta, prima instanţă a reţinut eronat că reclamantul a fost eliberat din funcţie fără respectarea prevederilor Legii nr. 188/ 1999, în condiţiile în care ordinul contestat a fost emis în baza OUG 37/2009, în vigoare la data emiterii lui, ordinul fiind în deplină conformitate cu dispoziţiile legale imperative ale ordonanţei amintite.
Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate, precum şi ale prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt întemeiate şi vor fi admise pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea.
Legea Contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei. în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
Înalta Curte subliniază, din nou, că aceste cerinţe sunt cumulative, astfel că în situaţia în care, chiar dacă numai una dintre acestea nu este îndeplinită, suspendarea actului administrativ nu poate fi dispusă. Or, în speţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că, la data promovării acţiunii în justiţie, cerinţa declanşării procedurii administrative prealabile nu era satisfăcută. Aşadar, soluţia de admitere a cererii reclamantului de suspendare a Ordinului nr. 69603 din 23 aprilie 2009 este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
În ceea ce priveşte, hotărârea prin care prima instanţă a soluţionat fondul cauzei, sentinţa civilă nr. 627 din 10 decembrie 2009, este, de asemenea, nelegală. Judecătorul fondului a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reţinând, eronat, că în cauză nu era necesară parcurgerea procedurii administrative prealabile, cu motivarea că această interpretare se impune din examinarea prevederilor Legii nr. 188/1999, care se completează cu prevederile Codului muncii. Contrar celor reţinute de instanţă, în art. 106 din Legea privind statutul funcţionarilor publici se precizează, fără echivoc, că actele administrative de tipul celui contestat de reclamant, pot fi atacate la instanţa de contencios, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004. Or, parcurgerea procedurii administrative prealabile este una din condiţiile generale de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ. Această procedură este reglementată in art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există".
Având ca reper acest text de lege, rezultă că este vorba despre o procedură extrajudiciară, în cadrul căreia reclamantul solicită emitentului actului retractarea sau reformarea acelui act administrativ. Nu este nicio îndoială că procedura administrativă prealabilă este îndeplinită în consonanţă deplină cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 numai dacă reclamaţia administrativă este adresată emitentului actului, anterior sesizării instanţei de judecată şi, obligatoriu, cu respectarea termenului de 30 de zile de la data comunicării actului. Parcurgerea acestei proceduri în alte condiţii decât cele prescrise în termeni inderogabili de textul legal precitat echivalează cu neîndeplinirea acestei condiţii generale de promovare a acţiunii în contencios administrativ. Cum, în speţă, reclamantul a adresat pârâtei reclamaţia administrativă abia la data de 24 iulie 2009, cu mult peste termenul de 30 de zile de la comunicarea ordinului, exigenţa legală a îndeplinirii procedurii administrative prealabile nu a fost satisfăcută şi se impune respingerea ca inadmisibilă a acţiunii promovate de acesta.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite ambele recursuri şi va modifica cele două sentinţe recurate, în sensul că va respinge ca nefondată cererea de suspendare a executării ordinului atacat şi ca inadmisibilă acţiunea având ca obiect anularea aceluiaşi ordin.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de A.N.S.V.S.A. împotriva sentinţei civile nr. 446/CA din 26 octombrie 2009 şi a sentinţei civile nr. 627/CA din 10 decembrie 2009 ale Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot hotărârile atacate în sensul că respinge cererea de suspendare a executării ordinului nr. 69.603 din 23 aprilie 2009, ca neîntemeiată şi, totodată respinge, ca inadmisibilă, acţiunea de fond având ca obiect anularea aceluiaşi ordin.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2310/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2323/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
