ICCJ. Decizia nr. 2365/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2365/2010
Dosar nr. 4186/2/200.
Şedinţa publică din 6 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta L.S. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, prin Direcţia cetăţenie - Comisia pentru cetăţenie, la analizarea, de îndată, a cererii sale privind redobândirea cetăţeniei române.
Prin sentinţa civilă nr. 4108 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, admiţând excepţia lipsei de obiect a cererii, invocată de pârât prin întâmpinare, a respins ca rămasă fără obiect acţiunea formulată de reclamantă. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale şi a obligat pârâtul la 900 de lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut în esenţă, faptul că cererea reclamantei având ca obiect redobândirea cetăţeniei române a fost examinată şi avizată pozitiv de Comisia pentru cetăţenie, în şedinţa din data 20 august 2009, astfel încât cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect.
Instanţa de fond reţinând însă culpa procesuală a pârâtului, având în vedere că acesta a dat curs solicitării reclamanţilor după introducerea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a dispus obligarea acestuia, la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 900 lei.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că acesta, în raport cu prevederile art. 998-999 C. civ. este neîntemeiat, reclamantei reparându-i-se prejudiciul suferit prin avizul pozitiv acordat de către autoritatea publică competentă prin soluţionarea cererii formulate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, pârâtul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în ceea ce priveşte soluţia privitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurentul a susţinut, în esenţă, faptul că pretenţiile reclamantului au fost recunoscute chiar înainte de primul termen de judecată, în raport cu prevederile art. 275 C. proc. civ., în mod greşit prima instanţă a dispus obligarea sa la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Conform art. 275 C. proc. civ. pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Din analiza actelor dosarului rezultă că, în cauză, reclamantul mai înainte de a formula acţiunea pe rolul instanţei de contencios (la data de 7 mai 2009) s-a adresat pârâtului (la data de 23 martie 2009 -fila 7 din dosarul de fond) cerere la care ministerul pârât nu a formulat nici un răspuns. Astfel fiind, pârâtul nu poate fi exonerat de obligaţia achitării cheltuielilor de judecată, întrucât, acesta deşi avea posibilitatea împiedicării litigiului, prin soluţionarea la timp a cererii reclamantului a procedat la soluţionarea cererii doar ulterior declanşării litigiului (la data de 20 august 2009) prin această atitudine culpabilă, cauzându-i reclamantului cheltuieli, pe care, în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a apreciat că pârâtul este dator să le acopere.
De altfel, în practica sa anterioară Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (a se vedea în acest sens Decizia I.C.C.J. - SCAF nr. 3513 din 16 octombrie 2008, publicată în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2008, Ed. C.H. Beck 2009, pg. 321) a apreciat că, întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii, acordarea cheltuielilor de judecată este justificată şi atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect faţă de împrejurarea că actul administrativ (tipic, sau ca în cauza de faţă, asimilat) era în fiinţă în momentul sesizării instanţei, şi astfel culpa procesuală a părţii exista în momentul declanşării litigiului.
În aceste condiţii, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 4108 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal este nefondat, astfel încât art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei, împotriva sentinţei civile nr. 4108 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2360/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2596/2010. Contencios → |
|---|
