ICCJ. Decizia nr. 2029/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2029/2010
Dosar nr. 779/42/200.
Şedinţa publică din 21 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 202 din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes invocate de pârâtul Ministerul Culturii, cultelor şi Patrimoniului Naţional, a admis cererea formulată de reclamanta A.V. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi R.A. şi a suspendat executarea Ordinului nr. 346 din 20 august 2009 până la soluţionarea irevocabilă a dosarului 741/42/2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin Ordinul nr. 195/2009 emis în baza OUG nr. 37/2009, reclamanta A.V. a fost eliberată din funcţia de director executiv al D.J.C.C.P.C.N. al judeţului Dâmboviţa începând cu data de 24 mai 2009.
De asemenea, s-a arătat în considerentele sentinţei atacate că prin sentinţa civilă nr. 113 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti s-a dispus suspendarea Ordinului 195/2009, măsura suspendării fiind redată şi în Ordinul 309 din 22 iunie 2009, astfel reclamanta fiind îndreptăţită să exercite în continuarea atribuţiile specifice funcţiei de director executiv.
A mai arătat instanţa de fond că prin Ordinul nr. 346 din 20 august 2009, paratul R.A. a fost numit director coordonator al D.J.C.C.P.C.N. Dâmboviţa, urmând ca ulterior să se încheie contractul management prin care să se stabilească drepturile şi obligaţiile părţilor.
Cu privire la excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes invocate de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, instanţa de fond le-a respins ca fiind neîntemeiate, având în vedere că art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004 îi conferă reclamantei legitimitatea procesuală de a solicita atât anularea, cât şi suspendarea executării Ordinului nr. 346 din 20 august 2009, iar interesul reclamantei de a promova o acţiune de suspendare a acestui act administrativ fiind în mod evident legitim, actual, personal şi direct, întrucât se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea acestui act administrativ cu caracter individual.
Constatând că reclamanta a făcut dovada că a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea 554/2004 şi având în vedere şi Recomandarea 89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştrii, instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004, în cauză existând o îndoiala cu privire la legalitatea Ordinului nr. 346 din 20 august 2009 reprezentată de împrejurarea că atribuţiile specifice funcţiei de director coordonator reglementată de OUG nr. 37/2009, ce a fost declarată neconstituţională, şi atribuţiile specifice funcţiei de director executiv al D.J.C.C.P.C.N. Dâmboviţa, nu sunt delimitate.
S-a arătat de asemenea în considerentele sentinţei atacate că şi condiţia pagubei iminente este îndeplinită, având în vedere că activitatea Direcţiei Judeţene Dâmboviţa este perturbată, întrucât nu a emis un act administrativ unilateral prin care să se facă o delimitare între obligaţiile directorului executiv şi cele ale directorului coordonator.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi R.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional a arătat că recursul este fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 cât şi pe prevederile art. 3041 C. proc. civ.
In esenţa Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional a susţinut că excepţia lipsei de interes este întemeiată iar instanţa de fond a reţinut în mod eronat că reclamanta are un interes legitim, actual, personal şi direct în promovarea unei acţiuni în suspendarea executării Ordinului nr. 346/2009 fără să arate şi în ce constă acesta şi fără să facă vreo referire şi la contractul de management încheiat între R.A. şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că nu se poate reţine că în cauză există o îndoială cu privire Ia legalitatea actului atacat având în vedere că postul deţinut de reclamantă de director executiv rămâne desfiinţat iar directorul coordonator numit în conformitate cu prevederile OUG nr. 37/2009 beneficiază de această funcţie până Ia data expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul de management sau dacă intervine un motiv legal de încetare sau de reziliere a acestora.
Recurentul a mai precizat că nu pot fii reţinute nici considerentele instanţei de fond potrivit cărora activitatea Direcţiei este perturbată, întrucât atribuţiile specifice conducătorului instituţiei incumbă atât reclamantei cât şi pârâtului R.A., fără a se fi emis un act administrativ unilateral prin care să se facă o delimitare între obligaţiile directorului executiv şi cele ale directorului coordonator, întrucât postul de director executiv, ocupat de reclamantă şi desfiinţat în temeiul legii nu poate fii asimilat celui de director coordonator care se exercită pe baza unui contract de management, supus prevederilor Codului Muncii, cel desfiinţat fiind exercitat pe baza unui raport de serviciu în conformitate cu prevederile Legii 188/1999.
Un alt argument adus de recurent în considerarea faptului că nu este îndeplinită condiţia pagubei iminente, a fost rezoluţia din 15 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 1310/P/2009 potrivit căreia s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de conducerea M.C.C.P.N., luând în considerare că acesta nu a făcut altceva decât să pună în aplicare prevederile OUG nr. 37/2009.
În motivele de recurs invocate de pârâtul R.A., acesta a arătat că prin hotărârea atacată a fost încălcat dreptul la apărare în contextul în care la data de 26 octombrie 2009 instanţa de fond a rămas în pronunţare, nesocotind cererea de amânare a cauzei formulată potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, recurentul R.A. a reiterat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi cea a lipsei de interes, arătând că instanţa care a soluţionat fondul acţiunii în anularea actului administrativ s-a pronunţat încă din data de 22 octombrie 2009 în sensul, fiind evident că ulterior la 2 noiembrie 2009 nu se mai putea dispune suspendarea actului administrativ în condiţiile art. 15 alin. (1) din Legea 554/2004.
Pe fondul cauzei, recurentul R.A. a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004, iar postul de director executiv pe care reclamanta l-a ocupat şi care a fost desfiinţat ca efect al legii, nu poate fii asimilat celui de director coordonator.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, modificată, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia".
Având în vedere că, în cauză, actul administrativ a cărei suspendare s-a solicitat a fost revocat prin Ordinul nr. 9 din 28 ianuarie 2010 emis de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Înalta Curte constată că acţiunea ce formează obiectul acestei cauze apare ca lipsită de obiect.
Faţă de aceste considerente, Curtea, fără a mai analiza motivele scrise de recurs ce nu mai prezintă interes în raport de actuala situaţie de fapt, în baza art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, sentinţa primei instanţe urmând a fi modificată, în sensul respingerii cererii de suspendare a Ordinului nr. 346 din 20 august 2009, ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi de R.A. împotriva sentinţei civile nr. 202 din 2 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2011/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2357/2010. Contencios → |
|---|
