ICCJ. Decizia nr. 2426/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2426/2010
Dosar nr. 5577/2/200.
Şedinţa publică din 11 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor de fată, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.I., A.V., ş.a. reprezentaţi de Sindicatul Poliţiştilor din România, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor şi C.N.C.D., au solicitat înlăturarea situaţiei creată de pârât prin discriminarea membrilor de sindicat reclamanţi, în perioada 22 septembrie 2005 - 22 septembrie 2008, obligarea pârâtului la plata către fiecare membru, a unei despăgubiri egale cu echivalentul financiar al normei de hrană 12 B pentru perioada menţionată şi o despăgubire simbolică de 1 leu pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor.
În motivare, reclamanţii au susţinut în esenţă, faptul că în perioada menţionată în acţiune, au avut calitatea de poliţişti-funcţionari publici cu statut special, că potrivit HG nr. 65/2003 privind stabilirea drepturilor de hrană în timp de pace, poliţiştii care prestează munca în schimburi au fără deosebire, dreptul la o alocaţie de hrană în valoare de 660 calorii pe zi, denumită norma de hrană 12 B, şi că deşi au îndeplinit condiţiile necesare acordării acesteia, pârâtul a acordat-o discreţionar doar anumitor poliţişti, împrejurare care după aprecierea reclamanţilor constituie o faptă de discriminare conform art. 2 şi urm. din OG nr. 137/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 3435 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DG.P.M.B. (ulterior introdusă în cauză) şi excepţia lipsei calităţii procesuale active în ceea ce-i priveşte pe o parte din reclamanţi, invocată de pârâta D.G.P.M.B.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, curtea de apel a reţinut că aceasta a fost invocată de către pârâtul M.A.I. în raport cu împrejurarea că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea la D.G.P.M.B., iar de către pârâta D.G.P.M.B., în raport cu împrejurarea că nu toţi reclamanţii sunt angajaţi ai direcţiei.
Instanţa a constatat că susţinerile pârâtului MAI sunt nefondate întrucât, acesta are calitatea de emitent a Ordinului nr. 440/2003 privind hrănirea efectivelor M.I.R.A. (actualul M.A.I.), în timp de pace, prin care a fost reglementată procedura de alocare-scoatere a personalului instituţiei căruia i se aplică statutul poliţistului la/de la drepturile instituite de HG nr. 65/2003.
Întrucât reclamanţii în calitate de poliţişti care fac parte din „efectivele M.I.R.A." se consideră discriminaţi în raport cu alţi poliţişti care de asemenea fac parte din „efectivele M.I.R.A." şi care au primit drepturile instituite de HG nr. 65/2003, curtea de apel a constatat că pârâtul MAI are legitimitate procesuală în cauză pentru toţi reclamanţii, iar DG.P.M.B. are calitate procesuală în cauză pentru angajaţii săi, fiind vorba despre o pretinsă nestabilire a unor drepturi în raporturile de serviciu ale reclamanţilor iar nu despre neplata unor drepturi salariale stabilite în raportul angajat - angajator.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de DG.P.M.B., instanţa a constatat că aceasta a fost invocată pentru reclamanţii care au renunţat la judecarea cauzei şi pentru care instanţa a luat act de renunţare în baza art. 246 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, curtea de apel a reţinut că norma zilnică, plafoanele calorice şi categoriile de personal pentru care se acordă sunt prevăzute de anexa la HG nr. 65/2003, iar potrivit art. 24 din Ordinul MAI nr. 440/2003 (emis în temeiul art. 4 din această hotărâre) „alocarea (scoaterea) la (de la) drepturi de hrană a personalului M.I.R.A. care beneficiază de norme de hrană se face în toate situaţiile, nominal prin ordin de zi pe unitate/dispoziţia zilnică a şefului unităţii".
Instanţa a concluzionat că analizarea condiţiilor concrete, pentru fiecare reclamant în parte, a aparţinut şefului unităţii în care şi-au desfăşurat activitatea, astfel încât în cazul în care şeful unităţii ar fi apreciat că unul sau mai mulţi poliţişti aveau dreptul la norma de hrană 12 B era obligat să emită o dispoziţie sau un „ordin de zi" pe unitate.
Neexistând astfel de ordine/dispoziţii de zi, reclamanţii nu pot invoca discriminarea în raport cu alţi colegi care au primit norma 12 B, din moment ce prevederile legale reglementează chiar pentru acelaşi poliţist condiţii diferite, şi care trebuie să fie analizate permanent de şeful ierarhic.
Ca atare, împrejurarea că D.G.P.M.B. a emis Dispoziţia nr. 3036 din 14 ianuarie 2009 şi a acordat reclamanţilor norma de hrană 12 B demonstrează că, la momentul emiterii actului, poliţiştii se încadrau în cerinţele legii. Emiterea dispoziţiei nu poate fi interpretată în sensul că şi pentru perioada 2005 - 2008 reclamanţii îndeplineau condiţiile şi s-a omis emiterea unei asemenea dispoziţii, întrucât simpla dovadă că reclamanţii lucrau în ture nu înlătură aprecierea şefului ierarhic care avea obligaţia să nominalizeze prin ordin de zi pe unitate situaţia invocată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii lor de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut următoarele:
- instanţa nu a luat în considerare niciuna dintre probele propuse de către reclamanţi, prin cererea de chemare în judecată.
- instanţa nu a luat în considerare nici probele produse şi depuse la dosar de către reclamanţi, respectiv adeverinţele provenite de la pârâţi, care au atestat perioada în care reclamanţii au prestat munca în schimburi, anterior depunerii cererii de chemare în judecată şi în care reclamanţii nu au primit alocaţia de hrană norma 12 B.
- instanţa a pronunţat sentinţa în baza unui temei legal inexistent, respectiv, pretinsul ordin M.A.I. 440/2003 privind hrănirea efectivelor Ministerului de Interne în timp de pace. Acest act normativ administrativ a fost indicat de pârâţii M.A.I. şi D.G.P.M.B. în întâmpinările lor, dar această normă nu există, nefiind publicat în Monitorul Oficial, conform prevederilor Legii nr. 24/2000 în vederea intrării în vigoare. Recurenţii-reclamanţi au susţinut că ordinul în discuţie a fost în mod abuziv clasificat, la nivel de „secret de serviciu" şi că această împrejurare a fost de natură să-i împiedice să cunoască apariţia şi conţinutul ordinului, astfel încât au fost împiedicaţi să dobândească reprezentarea că au avut dreptul la alocaţia de hrană norma 12 B în zilele în care au prestat munca în schimburi, şi că au fost trataţi inegal, discriminatoriu de către angajator, prin comparaţie cu alte categorii de poliţişti care au prestat în aceeaşi perioadă munca în schimburi şi care au primit neîngrădit norma 12 B.
- instanţa nu a făcut aplicarea art. 27 alin. (4) din OG 137/2000, ce reglementa procedura specială de probaţiune într-o cauză de discriminare
- motivarea instanţei este confuză şi contradictorie, atunci când se retine că: „ a constata prin hotărâre judecătorească împrejurarea că fiecare reclamant îndeplinea cerinţele legii şi că avea dreptul la norma de hrană 12 B înseamnă să se refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi prin înlocuirea acestora cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor obligatorii ale deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În ceea ce priveşte primele două critici formulate de recurenţi, privitoare la neluarea în considerare de către instanţa de fond a tuturor probelor propuse, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Aşa cum s-a statuat în literatura juridică dar şi în practica judiciară, rolul probei în procesul civil este acela de a asigura stabilirea existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt juridic (lato sensu) cu caracter determinant în formarea convingerii judecătorului cu privire la situaţia juridică dedusă judecăţii, de corecta administrare a probei respective depinzând însăşi legalitatea hotărârii pronunţate.
De aceea, sub aspectul probaţiunii, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie nelegală trebuie, fie ca instanţa judecătorească să nu fi stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului şi a prevenirii oricăror greşeli în cunoaşterea faptelor, aşa cum obligă dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., fie să fi nesocotit alte reguli ce ţin de procedura administrării probelor judiciare.
Or, în cauza de faţă nu poate fi reţinută niciuna din cele două situaţii.
Astfel, din chiar susţinerile recurenţilor-reclamanţi, reiese că obiectul probelor propuse (faptul juridic urmărit de aceştia a fi probat) privea pe de o parte, perioada în care au prestat munca în schimburi, şi pe de altă parte neacordarea de către pârâţi a alocaţiei de hrană norma 12 B.
Or, aceste aspecte nu au fost contestate de niciuna din părţi, fiind din acest motiv inutil a fi dovedite, fiind cunoscut faptul că admisibilitatea probei este supusă printre altele, caracterului pertinent şi concludent al acesteia:
„dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii" [art. 167 alin. (1) C. proc. civ.].
Or, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi faţă de considerentele avute în vedere în dezlegarea pricinii, respectiv imposibilitatea instanţei de a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi înlocuirea acestora cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, în mod corect prima instanţă şi-a fundamentat raţionamentul juridic pornind de la dispoziţiile legale incidente cauzei, pe care le-a raportat la o situaţie de fapt clară, necontestată şi astfel, inutil a fi dovedită.
Altfel spus, rezolvarea problemei de drept supusă judecăţii nu depindea de aspectele urmărite de reclamanţi a fi dovedite, ci, astfel cum corect a reţinut prima instanţă, această problemă viza competenţa instanţei judecătoreşti de a stabili sau nu, drepturi de natură salarială în favoarea reclamanţilor, drepturi pe care, deşi norma juridică le-a acordat condiţionat, au fost solicitate de reclamanţi a le fi acordate, în mod general, în virtutea principiului nediscriminării.
De aceea, Înalta Curte reţine că probele propuse au fost corect apreciate şi administrate de către prima instanţă, hotărârea pronunţată fiind rezultatul unei corecte stabiliri a situaţiei juridice deduse judecăţii, în cauză neexistând indicii care să poată conduce la concluzia că situaţia de fapt şi de drept reţinute în sentinţa atacată nu corespund adevărului obiectiv, pentru a putea fi constatat din acest motiv, caracterul nelegal şi netemeinic al acesteia.
Pentru aceleaşi motive, va fi respinsă ca neîntemeiată şi critica referitoare la neaplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 27 alin. (4) din OG nr. 137/2000 privitoare la procedura specială de probaţiune într-o cauză de discriminare, Înalta Curte apreciind că, în raport cu cele anterior expuse, problematica sarcinii probei constituie un aspect irelevant speţei, atâta timp cât circumstanţele de fapt ale cauzei erau clare şi necontestate de către părţi, problema litigioasă născându-se nu dintr-o contestare a unei situaţii de fapt, ci din aprecierea diferită pe care părţile au dat-o limitelor de aplicare ale unei dispoziţii legale în ceea ce priveşte beneficiarii dreptului la norma zilnică de hrană 12B.
Critica de nelegalitate privitoare la pronunţarea sentinţei cu luarea în considerare ca temei de drept a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 440/2004, care în mod abuziv ar fi fost declarat secret, va fi respinsă având în vedere faptul că analizarea legalităţii atribuirii caracterului secret informaţiilor cuprinse în Ordinul nr. 440/2004 excede limitelor de investire în prezenta cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, în condiţiile în care obiectul litigiului de faţă, astfel cum a fost acesta determinat în faţa instanţei de fond prin cererea de chemare în judecată, priveşte drepturi de natură salarială, constând în echivalentul financiar al normei de hrană 12 B, de care reclamanţii au susţinut că nu au putut beneficia din pricina tratamentului discriminatoriu la care au fost supuşi de către pârâţi, şi nicidecum contestarea legalităţii ordinului emis de pârâtul M.A.I. în aplicarea dispoziţiilor HG nr. 65/2003, privind stabilirea drepturilor de hrană, în timp de pace, ale personalului aparţinând structurilor Ministerului de Interne.
De aceea, în condiţiile în care recurenţii nu au înţeles să atace legalitatea Ordinului nr. 440/2004 nici pe calea acţiunii directe (în faţa primei instanţe) nici pe calea excepţiei prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 (oricând în cadrul procesului), aprecierea legalităţii actului în discuţie nu va putea fi făcută de către Înalta Curte, printr-un mijloc procedural artificial creat, respectiv prin intermediul analizării temeiniciei motivului de recurs întemeiat pe caracterul nelegal al respectivului act.
În sfârşit, în ceea ce priveşte ultima critică formulată de către recurenţii-reclamanţi, cea privitoare motivarea confuză şi contradictorie dată de instanţă soluţiei adoptate, Înalta Curte reţine că aceasta este, de asemenea, nefondată, având în vedere faptul că din conţinutul sentinţei atacate se desprinde un raţionament juridic clar, armonios şi temeinic argumentat, hotărârea luată de către judecătorul fondului rezultând, la final, ca o concluzie logică a întregii argumentări expuse.
Analizând apoi, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., cauza sub toate aspectele sale, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată în fond de către curtea de apel este legală şi temeinică şi în ceea ce priveşte modul de aplicare al normelor juridice incidente cauzei la situaţia concretă a acesteia.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că reclamanţii A.I., A.V., ş.a. reprezentaţi de Sindicatul Poliţiştilor din România, au înţeles să-şi întemeieze acţiunea având ca obiect acordarea pentru perioada 22 septembrie 2005 -22 septembrie 2008 a despăgubirilor egale cu echivalentul financiar al normei de hrană 12B, prevăzută de HG nr. 65/2003, pe dispoziţiile OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, invocând o presupusă stare de discriminare rezultată din acordarea discreţionară a acestei alocaţii de către pârâţii M.A.I. şi D.G.P.M.B. doar anumitor poliţişti.
Norma legală care reglementează dreptul la alocaţia de hrană solicitat de reclamanţi este HG nr. 65/2003, privind stabilirea drepturilor de hrană, în timp de pace, ale personalului aparţinând structurilor Ministerului de Interne, căruia i se aplică Statutul poliţistului.
Normele de hrană zilnice, plafoanele calorice şi categoriile de personal pentru care se acordă drepturile respective sunt prevăzute în anexa acestei hotărâri. Potrivit prevederilor art. 4 din HG nr. 65/2003, cu modificările şi completările ulterioare, „normele de aplicare a prezentei hotărâri, precum şi structura normelor de hrană se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor".
Astfel, în baza şi executarea dispoziţiilor acestui act normativ, a fost emis Ordinul M.A.I. nr. 440/2003 privind hrănirea efectivelor M.A.I. în timp de pace, prin care a fost reglementată procedura de alocare/scoatere a personalului instituţiei, căruia i se aplică Statutul poliţistului la/de la drepturile instituite de HG nr. 65/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 24 al acestui ordin prevede că „alocarea (scoaterea) la (de la) drepturi de hrană a personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor care beneficiază de normă de hrană se face în toate situaţiile, nominal, prin ordin de zi pe unitate/dispoziţia zilnică a şefului unităţii".
Din aceste dispoziţii rezultă, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, că alocarea normei de hrană zilnică, prevăzută de HG nr. 65/2003, se stabileşte individual, de la caz la caz, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege fiind analizată pentru fiecare situaţie concretă în parte, de către şeful unităţii, căruia dispoziţia legală sus citată îi conferă un drept exclusiv de apreciere.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor-reclamanţi privitoare la situaţia discriminatorie în care s-au aflat ca urmare a neacordării normei de hrană 12B, la care ar fi avut dreptul dat fiind caracterul general al acordării acesteia, sunt nefondate, din textele legale anterior menţionate rezultând că dreptul solicitat de recurenţi nu are nicidecum un caracter general, ci este prevăzut de lege sub condiţia îndeplinirii anumitor criterii legale, constatarea îndeplinirii acestora fiind atribuită de lege în sarcina şefului ierarhic, ce are obligaţia să nominalizeze prin ordin de zi pe unitate, persoanele beneficiare ale dreptului în discuţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.P.R.D. în numele şi pentru membrii săi A.I., A.V., ş.a. împotriva sentinţei nr. 3435 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2407/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2434/2010. Contencios → |
|---|
