ICCJ. Decizia nr. 2397/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2397/2010
Dosar nr. 847/39/2009
Şedinţa de la 6 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi contencios administrativ, reclamantul M.D.D. a solicitat aplicarea amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi întârziere începând cu data de 15 iunie 2009 şi până la data executării deciziei nr. 2187 din 10 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, şi totodată, obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că în cauză, prin Decizia nr. 2187 din 10 aprilie 2009 pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus reintegrare sa în funcţia publică de inspector şef adjunct O.J.C.P. Botoşani.
Prin adresa înregistrată la A.N.P.C. din 15 iunie 2009 a solicitat executarea hotărârii judecătoreşti însă prin adresa din 17 iunie 2009 autoritatea publică i-a comunicat faptul că s-ar afla „în imposibilitate obiectivă de a pune în executare dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti fie ea definitivă şi irevocabilă".
Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată arătând că urmare a apariţiei OUG nr. 37/2009 s-a procedat la desfiinţarea posturilor de conducere de comisar şef şi comisar şef adjunct, astfel încât nu i se poate reţine vreo culpă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti menţionate de reclamant în petitul acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 198 din 29 octombrie 2009 Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că, prin efectul OUG nr. 37/2009 s-a constatat desfiinţarea de drept a posturilor de conducere existente în statul de funcţii al pârâtei, astfel că nu se poate reţine vreo culpă în sarcina conducătorului instituţiei pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti.
Instanţa de fond a mai apreciat că nu se pot reţine referirile reclamantului la „gravul abuz de putere discreţionară al autorităţii publice", întrucât este evidentă imposibilitatea obiectivă a pârâtului de a-l reintegra pe reclamant într-o funcţie publică inexistentă, instituţiei revenindu-i obligaţia legală de a pune în executare HG nr. 284/2009 precum şi cele ale OUG 37/2009 prin care au fost desfiinţate toate posturile de conducere la nivelul structurilor subordonate A.N.P.C., inclusiv postul deţinut anterior de reclamant.
Instanţa a mai reţinut şi faptul că ulterior, respectiv la data de 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţională Legea de aprobare aO.U.G nr. 37/2009 privind unele măsurile de îmbunătăţire a administraţiei publice, act normativ care modifică şi completează dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici dar că relevant în cauză este faptul că efectele juridice pe care acest act normativ le-a produs persistă în timp, conform art. 4 din OUG nr. 105/2009, act normativ care preia o serie de dispoziţii din textul de lege abrogat.
Mai mult, art. IV alin. (1) prevede că „Funcţiile publice, funcţiile publice specifice şi posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiilor publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, precum şi a celorlalte servicii publice prevăzute în anexa 1, precum adjuncţii acestuia sunt şi rămân desfiinţate sau, după caz, se desfiinţează".
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul M.D.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a solicitat modificarea sentinţei şi admiterea acţiunii.
În motivele de recurs se arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pentru că simpla schimbare a denumirii autorităţii publice din I.R.P.C. Iaşi în Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Iaşi sau a denumirii funcţiei de „inspector şef adjunct" în „comisar şef adjunct" nu echivalează cu o reorganizare a instituţiei şi o desfiinţare a funcţiei publice, iar dispoziţiile art. 3 alin. (1) din OUG nr. 37/2009 nu pot înlătura obligaţia autorităţii publice de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
S-a invocat faptul că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională a constatat că legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională pentru că ordonanţa afectează statutul juridic al unor funcţionari publici de conducere, iar Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţa materială încălcând dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţie.
Neconstituţionalitatea legii produce efecte şi asupra cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată şi cu toate acestea instanţa a reţinut că desfiinţarea posturilor de conducere existente este corectă, dar oricum autorităţile statului au obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a subliniat că statului, ca deţinător al forţei publice şi autorităţilor naţionale le revine obligaţia de a lua toate măsurile pentru a se putea ajunge în mod rezonabil la executarea hotărârii judecătoreşti şi refuzul de a executa o hotărâre judecătorească, omisiunea executării ori executarea ei cu întârziere lipsesc de orice semnificaţie garanţiile art. 6 din Convenţie.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:
Reclamantul a solicitat instanţei de fond aplicarea amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor pentru că nu execută Decizia nr. 2187 din 10 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin care s-a dispus reintegrarea sa în funcţia de inspector şef adjunct al O.J.C.P. Botoşani – Iaşi.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, iar alin. (2) al art. 24 prevede că „În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice, sau după caz, persoanei obligate, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere".
Această sancţiune a fost reglementată ca un mijloc de „constrângere" pentru a determina conducătorii autorităţilor publice sau persoanele obligate să execute hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de contencios administrativ.
Pentru a se putea dispune aplicarea acestei sancţiuni se cer îndeplinite mai multe condiţii:
- să fie în discuţie o hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa de contencios administrativ;
- conducătorul autorităţii publice să nu execute o asemenea hotărâre în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
În speţă, aceste două condiţii sunt îndeplinite pentru că există o hotărâre definitivă şi irevocabilă (Decizia nr. 2187 din 10 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia publică de conducere deţinută), iar executarea ei nu s-a făcut în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acesteia pentru că în cuprinsul hotărârii nu este prevăzut un termen pentru executare.
Instanţa de fond a respins cererea reclamantului arătând că, urmare a unei succesiuni de acte normative (HG nr. 284/2009 privind organizarea şi funcţionarea A.N.P.C., OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice), nu există vreo culpă a conducătorului instituţiei pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti, existând o imposibilitate obiectivă a pârâtului de a-l reintegra pe reclamant pe o funcţie publică inexistentă.
Aceste susţineri sunt nefondate şi au menirea de a lipsi de conţinut garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că executarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă o latură a dreptului de acces la justiţie şi că „dacă administraţia refuză sau omite să execute sau chiar întârzie să execute o hotărâre judecătorească, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în etapa judiciară a procedurii îşi pierd orice motivaţie de a fi" (vezi cauza Dobre împotriva României, hotărârea din 15 martie 2007).
S-a spus că „din moment ce o decizie internă definitivă este pronunţată de o instanţă naţională, ea trebuie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile de către autorităţile publice pentru a evita nesiguranţa juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept" (cauza Orha împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006).
Chiar şi în materia executării hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea, Curtea Europeană consideră că „administraţia nu s-ar fi putut sustrage de la executarea unei hotărâri judecătoreşti invocând pur şi simplu desfiinţarea ulterioară a postului ocupat de partea interesată înaintea concedierii sale ilegale (cauza Ştefănescu împotriva României, hotărârea din 11 octombrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 22 august 2008; cauza Durdan împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007).
Toate aceste referiri dovedesc faptul că autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi nu se poate invoca neexecutarea unei asemenea hotărâri pentru că postul a fost, ulterior eliberării din funcţie sau destituirii, desfiinţat de către autorităţile statului deoarece s-ar lăsa fără conţinut o hotărâre judecătorească, iar administraţia nu poate ignora o hotărâre judecătorească.
În afară de aceste considerente trebuie subliniat şi faptul că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale legea de aprobare a OUG nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională, iar prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curţii Constituţionale şi OUG nr. 105/2009 a fost declarată neconstituţională, astfel că desfiinţarea postului deţinut de reclamant prin cele două ordonanţe este lipsită de efecte juridice din moment ce ambele ordonanţe au fost declarate neconstituţionale.
Referitor la efectele declarării ca neconstituţionale a celor două acte normative, trebuie amintite prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 care statuează că dispoziţiile din legile şi ordonanţele constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval nu sunt puse de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 şi nu poate fi considerată justificată neexecutarea hotărârii judecătoreşti pentru că a intervenit desfiinţarea postului pe care reclamantul l-a deţinut până la destituirea din funcţia publică, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată sentinţa atacată în sensul că se va aplica Preşedintelui A.N.P.C. o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu 15 iunie 2009 şi până la executarea deciziei nr. 2187 din 10 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.D.D. împotriva sentinţei civile nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea reclamantului M.D.D.
Aplică Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu 15 iunie 2009 şi până la executarea deciziei nr. 2187 din 10 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2394/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2402/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
