ICCJ. Decizia nr. 2447/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2447/2010
Dosar nr. 1199/44/200.
Şedinţa publică din 11 mai 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin acţiunea formulată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.R. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, acordarea drepturilor salariale constând în suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25%, susţinând că în calitate de funcţionar public este îndreptăţită să primească potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, un salariu compus printre altele, din suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
A arătat reclamanta că modificările şi republicările legii nu au făcut ca aceste drepturi să înceteze să mai existe, iar în ceea ce priveşte suspendarea acordării lor, şi aceasta a încetat a-şi mai produce efectele
Prin sentinţa nr. 248 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, faptul că deşi dreptul la suplimentul postului şi suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuşi, nu a fost stabilit şi cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziţii în acest sens şi nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanţa de fond a constatat că obligaţia nu este determinată, iar dispoziţia în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabileşte în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.
În condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare, acordarea acestor drepturi ar presupune pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de ani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii, ar reprezenta o nesocotire a deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, şi o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că nu există temei legal pentru acordarea sporurilor solicitate, întrucât temeiul legal este dat tocmai de prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999.
Se susţine apoi, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea legii, atunci când a reţinut că „pentru a putea fi posibilă cuantificarea suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare (...) este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea şi executarea art. 29 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţiune ce revine fie legiuitorului ...fie Guvernului" instanţa neobservând că această situaţie nu poate fi reglementată, cel puţin pentru trecut, nici de legiuitor şi nici de executiv, atâta timp cât Constituţia României prevede că „legea dispune numai pentru viitor".
Reclamanta mai apreciază că dreptul pe care îl solicită este un drept de creanţă şi prin urmare, este un bun în sensul art. 1 din protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale. Totodată, în condiţiile în care prin soluţiile date în cauze similare de către alte instanţe de judecată, s-a dat câştig de cauză în privinţa acordării acestor sporuri, respingerea cererii sale ar conduce la crearea unei situaţii de discriminare în cadrul aceleaşi categorii socioprofesionale.
Pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Acelaşi articol prevede în alin. (3) că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
Prin OG nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut, în art. , că gestiunea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare şi în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii.
In raport cu aceste dispoziţii legale şi în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcţionarilor publici, instanţa de fond a reţinut în mod justificat că nu există bază legală pentru cuantificarea şi acordarea suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcţionarilor publici este necesară, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, fie adoptarea unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie promovarea unei hotărâri de guvern date în executarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată
În condiţiile în care nu este încă reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezenţa unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi băneşti ar însemna obligarea autorităţii ori a instituţiei publice angajatoare - în speţă Ministerul Muncii - la plata unor sume imposibil de calculat şi, în consecinţă, pronunţarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.
Mai mult, prin stabilirea unui cuantum procentual de câte 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, fără ca acest cuantum să fi fost stabilit printr-o reglementare legală, instanţa ar interveni în domeniul constituţional al puterii legislative, căreia nu i se poate substitui în cauza de faţă, căci şi-ar depăşi propriile competenţe, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive.
Totodată, înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanţii nu are o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei CEDO, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Tot nefondate sunt şi susţinerile recurentei privitoare la discriminarea care s-ar naşte în raport cu cei care, în cauze similare, au avut câştig de cauză. Este neîndoielnic faptul că, în sistemul românesc de drept jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, astfel încât, faptul că în cauze similare au fost pronunţate soluţii diferite faţă de cea pronunţată prin sentinţa atacată în cauza de faţă, nu constituie, în sine, un motiv de nelegalitate a acestei sentinţe, care să poată întemeia recursul declarat. Mai mult, soluţia exprimată de instanţa de fond în problema juridică dedusă judecăţii în cauza de faţă, vine într-o perfectă concordanţă cu jurisprudenţa constantă şi unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie. De altfel, în cauza Beian contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reamintit că divergentele de jurisprudenţa sunt inerente oricărui sistem de drept, totuşi, Instanţei Supreme ii revine rolul de a regla aceste contradicţii. Având în vedere aşadar, faptul că, aşa cum am arătat deja, jurisprudenţa Instanţei Supreme în problema dedusă judecăţii în prezenta cauză este constantă şi unitară, susţinerile recurentei nu pot fi primite, motiv pentru care vor fi respinse ca nefondate.
In consecinţă, pentru considerentele arătate, constatând legalitatea şi temeinicia sentinţei instanţei de fond, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.R. împotriva sentinţei nr. 248 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2416/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2471/2010. Contencios → |
|---|
