ICCJ. Decizia nr. 2470/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2470/2010
Dosar nr. 648/33/2009
Şedinţa publică din 12 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj reclamanta P.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, anularea hotărârii nr. 5403 din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de persoană refugiată şi, totodată, să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că s-a refugiat împreună cu familia, în luna octombrie 1940, din satul Cizer, judeţul Sălaj, în localitatea Buteni, judeţul Cluj, unde a locuit până în luna martie 1945.
La dosarul cauzei s-au depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă, declaraţiile autentificate ale martorilor C.M. şi G.G., din care a rezultat că reclamanta, împreună cu familia, s-a refugiat din motive de persecuţie etnică din com. Cizer, judeţul Sălaj, în localitatea Buteni, judeţul Cluj.
Totodată, la dosar au fost depuse hotărârile nr. 2619 din 2 decembrie 2005, prin care i s-a stabilit calitatea de persoană refugiată martorului reclamantei G.G., respectiv nr. 3389 din 7 iulie 2006, prin care i s-a stabilit calitatea de persoană refugiată doamnei J.V., sora reclamantei.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 566/2009 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj a respins cererea formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că la termenul de judecată acordat pentru administrarea nemijlocită a probei cu martori, în vederea clarificării aspectelor concrete şi împrejurărilor menţionate în declaraţiile date în faţa notarului, nu s-au prezentat nici reclamanta, nici martorii legal citaţi, astfel că reclamanta nu şi-a probat calitatea de persoană persecutată din motive etnice, în sensul art. 1 lit. c din Legea nr. 189/2000.
S-a mai reţinut că reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile, iar potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta P.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că şi-a probat calitatea de persoană persecutată pe motive etnice şi strămutată în altă localitate, atât prin actele depuse la dosar şi prin declaraţiile martorilor date în faţa notarului, cât şi prin hotărârile civile în baza cărora fraţii săi mai tineri, împreună cu care s-a refugiat, beneficiază în prezent de prevederile Legii nr. 189/2000.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
În materia nulităţii actelor de procedură, dreptul comun îl constituie prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.
Dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. includ toate neregularităţile procedurale care atrag această sancţiune, cu excepţia celor expres prevăzute în art. 304 pct. 1-4, dar şi cele care au fost făcute prin nesocotirea unor principii fundamentale, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
În speţă, instanţa de control judiciar a constatat că la termenul din 29 septembrie 2009 instanţa de fond, din oficiu, în temeiul art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 167 şi art. 186 C. proc. civ., a pus în discuţie necesitatea audierii nemijlocite a martorilor care au dat declaraţii autentice în faţa notarului, în vederea clarificării aspectelor concrete şi împrejurărilor menţionate în declaraţii cu referire la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 189/2000.
Prin încheierea de şedinţă de la acea dată, în mod corespunzător s-a dispus citarea martorilor pentru termenul următor, însă s-a omis a se dispune şi citarea reclamantei care a fost lipsă la acest termen de judecată, în citativ menţionându-se în mod greşit că reclamanta are termen în cunoştinţă.
La termenul următor, respectiv la data de 10 noiembrie 2009, s-a consemnat „lipsa părţilor şi a martorilor", precum şi faptul că reclamanta a avut termenul în cunoştinţă, iar martorii au fost legal citaţi, s-a reţinut poziţia procesuală a părţilor care au solicitat judecarea cauzei în lipsă, s-a declarat închisă faza probatorie şi a fost reţinută cauza spre soluţionare.
Astfel, au fost nesocotite prevederile art. 85 C. proc. civ., care statuează faptul că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel, precum şi prevederile art. 89 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora numai înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin mandatar, putea să aibă un asemenea efect de asanare a lipsurilor procedurale.
Aşadar, instanţa de judecată era obligată, în conformitate cu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., să amâne judecata pentru a asigura existenţa unei proceduri complete atunci când soluţionează litigiul dedus judecăţii,având îndatorirea să respecte principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare faţă de toate părţile din proces.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2), coroborate cu cele cuprinse în art. 85 şi art. 89 C. proc. civ., având în vedere şi faptul că prin necitarea reclamantei şi prin soluţionarea procesului în lipsa ei s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.
Înalta Curte reţine că, procedându-se în acest mod, au fost încălcate normele imperative prevăzute de lege cu privire la citarea părţilor, iar cauza a fost soluţionată, în mod practic, cu încălcarea pricipiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Principiul contradictorialităţii este un principiu de bază al procesului civil şi el impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor şi aceasta ca o garanţie a exercitării dreptului la apărare şi la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O., al egalităţii părţilor în faţa autorităţii judecătoreşti.
Procedând în modul arătat, prima instanţă a pronunţat o hotărâre lovită de nulitatea prevăzută de art. 105 alin. 2 C. proc. civ., prin nesocotirea unor dispoziţii legale de ordine publică privitoare la citarea părţilor şi la dreptul acestora la apărare, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Având în vedere considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, a fost încălcat şi principiul nemijlocirii.
Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanţa trebuie să-şi sprijine soluţia adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziţii de martori, probe materiale, instanţa urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 şi art. 139 C. proc. civ. părţile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziţii extrajudiciare, ori pe depoziţiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului.
Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanţa fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situaţii în care trebuie să se acorde o atenţie deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.
Or, în cauza de faţă, instanţa de fond, deşi a pus în discuţie necesitatea audierii nemijlocite a martorilor care au dat declaraţii autentice în faţa notarului, în vederea clarificării aspectelor concrete şi a împrejurărilor menţionate în declaraţii cu referire la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 189/2000, nu a stăruit prin toate mijloacele legale, inclusiv în conformitate cu dispoziţiile art. 188 C. proc. civ. şi nu a audiat martorii.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, şi, totodată, să audieze nemijlocit martorii.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) – (3) şi art. 313 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va proceda la completarea probatoriului, în sensul audierii nemijlocite a martorilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P.M., împotriva sentinţei civile nr. 566 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2469/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2472/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
