ICCJ. Decizia nr. 2526/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Contestaţie în anulare - Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2526/2010
Dosar nr.1069/1/2010
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4293 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.M. împotriva Sentinţei nr. 1479 din 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea formulată de reclamant împotriva pârâtului Ministerul Apărării, având ca obiect obligarea acesteia de a-i răspunde la petiţia adresată şi ca neîntemeiată cererea de acordare de daune morale.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a reţinut, în esenţă, că sunt nefondate criticile aduse de recurent sentinţei atacate în ce priveşte faptul că nu i-a fost rezolvată favorabil cererea de acordare a daunelor morale, întrucât, acesta nu a arătat în ce constă prejudiciul moral ce i s-ar fi produs ca urmare a faptului că răspunsul primit la petiţia sa a depăşit termenul legal prevăzut de lege.
De asemenea, se arată în considerentele deciziei atacate, recurentului nu i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, deoarece faptul că instanţa de fond a primit concluziile pârâtului prezent la proces, deşi recurentul-reclamant formulase cerere de judecată a cauzei în lipsă, nu conduce la ideea înfrângerii principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare în procesul civil, întrucât cererea de judecare în lipsă formulată de una din părţi nu o obligă pe cealaltă să absenteze de la proces.
Mai arată instanţa de recurs că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât acest motiv de casare al hotărârii nu se regăseşte în speţă.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare R.M.
Invocând în drept dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorul a subliniat că instanţa de recurs a omis a cerceta un motiv de nelegalitate care ar fi putut duce la soluţionarea favorabilă a recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1479/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, mai exact nu a răspuns criticii recurentului care viza calitatea de pârât în cauză - ministrul apărării - acceptând soluţia Curţii de Apel care s-a pronunţat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării pe capătul de cerere privind obligarea la acoperirea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat urmare răspunsului dat cu întârziere petiţiei din 15 septembrie 2009.
În motivarea contestaţiei în anulare s-a reiterat faptul că prin respingerea cererii de daune morale contestatorului i-a fost cauzată o reală vătămare şi că Înalta Curte nu a observat că sentinţa fondului nu a răspuns prin soluţia adoptată tuturor susţinerilor sale, sentinţa nefiind motivată în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.
Înalta Curte reţine:
Obiectul contestaţiei în anulare îl constituie Decizia nr. 4293 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de R.M. împotriva Sentinţei nr. 1479 din 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.).
Potrivit art. 318 C. proc. civ. - invocat în cauză - hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unor greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Temeiul prezentei contestaţii este indicat ca fiind art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială, întrucât aceste prevederi legale sunt de strictă interpretare şi nu lasă posibilitatea rejudecării recursului decât în cazul expres prevăzut de lege.
Examinând Decizia contestată, Înalta Curte observă că instanţa de control judiciar nu a săvârşit vreo omisiune în cercetarea motivelor de recurs, procedând la o analiză punctuală a motivelor de nelegalitate invocată de recurent, în funcţie de legătura logică şi de relevanţa lor în dezlegarea problemelor de drept ale litigiului şi concluzionând că aceste motive nu sunt întemeiate.
Orice alte aprecieri în legătură cu nemotivarea sentinţei de fond nu mai pot face obiect al analizei în această cale extraordinară de atac.
În acest context se observă că motivul invocat de contestator nu se subsumează prevederilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ceea ce în acord cu jurisprudenţa constantă în această materie, atrage inadmisibilitatea contestaţiei în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de R.M. împotriva Deciziei nr. 4293 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
Procesat de GGC - AS
← ICCJ. Decizia nr. 2528/2010. Contencios. Cetăţenie. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 2521/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
---|