ICCJ. Decizia nr. 2542/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2542/2010
Dosar nr.796/42/2009
Şedinţa publică de la 13 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, la data de 14 septembrie 2009, sub nr. 796/42/2009, reclamanta SC R.S.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei nr. 1053978 din 03 iulie 2009 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, comunicată societăţii în data de 07 iulie 2009, prin care a fost respinsă contestaţia fiscală înregistrată la acest organ fiscal sub nr. 986812/25 iunie 2009, constatarea faptului că societatea reclamantă se află în termenul legal de a formula şi depune la organul fiscal contestaţia fiscală, anularea notei privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. X din 12 august 2008 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a notei privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. Y din 12 august 2008 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în cursul anului 2008, la sediul societăţii, s-a desfăşurat o inspecţie fiscală parţială în vederea soluţionării cu control ulterior a deconturilor cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare depuse de societate pentru perioadele noiembrie 2005 - septembrie 2006, noiembrie 2006 şi ianuarie - mai 2007. Totodată, inspecţia fiscală a avut ca obiectiv soluţionarea cu control anticipat a deconturilor lunare cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, întocmite pentru perioada august 2007 - martie 2008, prin care a fost solicitat la rambursare soldul sumei negative de TVA în valoare totală de 15.800.357 RON.
În urma finalizării inspecţiei fiscale, au fost emise raportul de inspecţie fiscală din 27 iunie 2008 şi Decizia de impunere din 27 iunie 2008, prin care organul fiscal a admis la rambursarea sumei de 3.697.738 RON cu titlu de TVA din deconturile aferente lunilor decembrie 2007 şi ianuarie 2008; a respins rambursarea sumei de 12.102.619 RON; a stabilit în sarcina societăţii o serie de obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 19.002.767 RON cu titlu de TVA şi 5.374.404 RON cu titlu de majorări de întârziere, cu motivarea că livrările de bunuri efectuate de societate în cadrul antrepozitului fiscal nu ar fi scutite de TVA.
Reclamanta a formulat împotriva raportului de inspecţie fiscală şi deciziei de impunere contestaţia din 18 iulie 2008, solicitând anularea actelor fiscale contestate.
A precizat reclamanta că ulterior emiterii deciziei de impunere, organul fiscal a întocmit:
a. nota de compensare nr. X din 12 august 2008 prin care a compensat suma de 1.449.738 RON din creanţa admisă la rambursare cu aceeaşi sumă din creanţele fiscale suplimentare stabilite nelegal prin Decizia de impunere;
b. nota de compensare nr. Y din 12 august 2008 prin care a compensat suma de 2.248.000 RON din creanţa admisă la rambursare cu aceeaşi sumă din creanţele fiscale suplimentare nelegale stabilite prin Decizia de impunere.
În ceea ce priveşte acţiunea în anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 347 din data de 20 octombrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere a fost respinsă de organul fiscal ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa nr. 256 din 04 decembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 1195/42/2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea societăţii, anulând Decizia Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, obligând în acelaşi timp Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata creanţei nelegal respinse la rambursare.
Recursul declarat de organele fiscale împotriva acestei hotărâri a fost respins prin Decizia nr. 3202 din 09 iunie 2009 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie.
A mai arătat reclamanta că, în temeiul art. 205 C. proCod Fiscal, a formulat contestaţia fiscală prin care a solicitat (1) anularea notelor de compensare şi (2) restituirea sumei ce a făcut obiectul compensării, respectiv creanţa admisă la rambursare.
La data de 03 iulie 2009, organul fiscal a emis Decizia nr. 1053978 prin care a respins nemotivat contestaţia fiscală formulată de Societate, ca tardiv introdusă, fără însă a se pronunţa asupra capătului de cerere prin care Societatea a solicitat repunerea în termenul de formulare a contestaţiei fiscale, în conformitate cu prevederile art. 103 C. proc. civ.
A apreciat reclamanta că organul fiscal a apreciat eronat că această contestaţie nu a fost introdusă în conformitate cu dispoziţiile art. 207 alin. (1) din OGnr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, iar cu privire la nemotivarea Deciziei nr. 1053978, a menţionat că potrivit art. 211 alin. (1) C. proCod Fiscal, fiind sesizat cu o contestaţie fiscală formulată în temeiul art. 205 C. proCod Fiscal, organul fiscal avea obligaţia, indiferent de conţinutul acesteia, să emită o decizie de soluţionare a contestaţiei care să cuprindă preambul, considerente şi dispozitiv.
Astfel, conform alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol: considerentele cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei, iar dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă.
În speţă organul fiscal a emis Decizia nr. 1053978, cu încălcarea condiţiilor legale de validitate, respectiv (1) fără a răspunde la capătul de cerere prin care reclamanta solicita repunerea în termenul de formulare a contestaţiei fiscale, în condiţiile în care soluţionarea acestei cereri era fundamentală pentru societate din perspectiva accesului la justiţie, (2) fără a motiva în fapt şi în drept Decizia emisă şi (3) fără a preciza calea de atac şi termenul în care aceasta poate fi promovată.
În privinţa dreptului de a formula acţiunea, societatea reclamantă a făcut referire la principiul liberului acces la justiţie, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, care oferă oricărei persoane dreptul de a accede la instanţa judecătorească în vederea apărării drepturilor sale. Or, dacă formularea contestaţiei fiscale este obligatorie, respingerea ei ca tardivă, fără nicio motivare, închide accesul la justiţie al societăţii. Cu atât mai grav este faptul că în aceste condiţii organul fiscal nici măcar nu s-a pronunţat asupra cererii de repunere în termen şi nici nu a motivat respingerea implicită a acestui capăt de cerere.
Totodată, contestaţia fiscală a fost depusă după momentul la care hotărârea prin care a fost anulat actul care a stat la baza emiterii notelor de compensare, respectiv Decizia de impunere, a rămas irevocabilă.
A mai invocat reclamanta prevederile art. 103 C. proc. civ., potrivit cărora partea care dovedeşte că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să îndeplinească un act de procedură sau să exercite o cale de atac în termenul legal, va putea ca în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării să îndeplinească actul de procedură, arătând şi motivele împiedicării.
S-a apreciat incident art. 103 C. proc. civ., în virtutea prevederilor art. 2 alin. (3) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, conform căruia „unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile C. proc. civ.".
S-a arătat că, în primul rând, cauza ce a împiedicat societatea să exercite dreptul de a contesta legalitatea notelor de compensare constă în faptul că, la momentul când ele au fost emise, nu exista niciun fel de motiv de a le contesta, întrucât, deşi ilegală, Decizia de impunere nu fusese anulată de instanţa de judecată.
Această cauză care a pus societatea în imposibilitate de a exercita dreptul de contestare a încetat la data de 09 iunie 2009, când s-a pronunţat Decizia nr. 3202/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care soluţia de anulare parţială a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală pronunţată de către Curtea Apel Ploieşti a devenit irevocabilă.
În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate a notelor de compensare, reclamanta a apreciat că are incidenţă principiul resoluto jure dantis, resolvitur ius accipientis, urmare a efectului retroactiv al nulităţii deciziei de impunere părţile raportului juridic de drept fiscal fiind repuse în situaţia anterioară, considerându-se în mod firesc, în virtutea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, că actul administrativ fiscal nu a existat şi, pe cale de consecinţă, toate actele administrative fiscale emise în temeiul acestuia sunt nule de drept.
Pe de altă parte, anularea actului administrativ atrage după sine obligaţia de revocare sau de anulare şi a actelor subsecvente acestuia. Prin urmare, dacă instanţa nu dispune prin acelaşi act de anulare şi desfiinţarea actelor administrative subsecvente, revine autorităţii publice emitente obligaţia de a solicita anularea actului administrativ subsecvent lovit de nulitate.
Drept urmare, organul fiscal avea obligaţia, iar nu facultatea de a duce la îndeplinire în tot hotărârea judecătorească pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul înlăturării efectelor actului administrativ anulat, prin anularea notelor de compensare emise în baza deciziei de impunere a cărei nelegalitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 180 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea a fost admisă, instanţa dispunând anularea Deciziei nr. 1053978 din 3 iulie 2009 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a notei privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. X din 12 august 2008 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a notei privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. Y din 12 august 2008. Prima instanţă a obligat pârâta la plata sumei de 16.724,3 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, taxă timbru şi timbru judiciar.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa fondului a reţinut că prin Sentinţa nr. 256 din 04 decembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 1195/42/2008 de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a admis acţiunea societăţii, anulându-se Decizia Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, obligând în acelaşi timp Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata creanţei nelegal respinse la rambursare.
Cum actul principal a fost anulat în mod irevocabil, în virtutea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial - resoluto jure dantis, resolvitur ius accipientis, s-a constatat că şi notele de compensare nr. X din 12 august 2008, prin care s-a compensat suma de 1.449.738 RON, şi nr. Y din 12 august 2008 prin care a compensat suma de 2.248.000 RON, sunt nelegale.
S-a mai constatat, faţă de susţinerea organelor fiscale relative la tardivitatea contestaţiei, că pentru sumele ce fac obiectul notelor de compensare s-a realizat procedura prealabilă astfel încât nu se impune o nouă procedură prealabilă în condiţiile C. proCod Fiscal Aşa fiind, a apreciat instanţa fondului, în mod greşit organul fiscal a apreciat contestaţia ca tardiv formulată, în condiţiile în care, urmare a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, organul fiscal putea revoca propriile acte administrativ-fiscale.
Totodată, deşi adresa din 3 iulie 2009 are caracterul unui act administrativ fiscal, aceasta nu îndeplineşte condiţiile de formă ale unei decizii pronunţate de organul fiscal, astfel cum se prevede în art. 211 C. proCod Fiscal, fiind nelegală şi sub acest aspect.
Făcând aplicarea art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata sumei de 16.724,3 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
3. Recursul exercitat de pârât
| ← ICCJ. Decizia nr. 2543/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2538/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
