ICCJ. Decizia nr. 2620/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2620/2010
Dosar nr. 2724/2/200.
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3540 din 28 octombrie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamantul F.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând pe aceasta din urmă să desemneze un evaluator conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 4000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin dispoziţia nr. 5880 din 29 mai 2006 Primăria Municipiului Bucureşti a dispus respingerea cererii privind restituirea în natură a terenului solicitat de reclamant, iar autoritatea pârâtă a susţinut că dispoziţia menţionată, împreună cu dosarul, i-au fost înaintate şi se află în etapa verificării legalităţii respingerii cererii de restituirii în natură.
Faţă de această susţinere, instanţa a reţinut că Legea nr. 247/2005 nu prevede posibilitatea pârâtei de a determina Comisia locală să-şi revoce sau să-şi modifice dispoziţia prin care şi-a exprimat punctul de vedere, iar Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, emisă de pârâtă, este un regulament intern în temeiul căruia acţionează Comisia, care nu poate fi opus legii şi nici dreptului reclamantului de a beneficia efectiv de soluţionarea cererii sale, într-un termen rezonabil.
Reţinând şi împrejurarea că modalitatea de selectare aleatorie a dosarelor nu poate fi interpretată în sensul că acestea nu sunt soluţionate în ordinea înregistrării, instanţa a apreciat că, în speţă, termenul rezonabil de soluţionare a cererii a fost cu mult depăşit, pârâtul având la dispoziţie un termen de peste 3 ani să verifice legalitatea respingerii cererii de restituire, etapă pe care încă nu a parcurs-o.
Apreciind totodată că un termen rezonabil pentru primele două etape reglementate de lege nu poate depăşi 6 luni de la înregistrarea la Comisia Centrală a dosarului, instanţa de fond a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de soluţionare a dosarului reclamantului şi a obligat-o la desemnarea unui evaluator, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, cu cheltuieli de judecată.
2. Recursul exercitat de pârât
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Recurentul-pârât nu şi-a structurat motivele de recurs potrivit art. 304 C. proc. civ., invocând, ca temei legal căii de atac, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi art. 299 şi urm. C. proc. civ.
În conţinutul cererii de recurs, care cuprinde o expunere detaliată a principalelor etape care trebuie parcurse în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pot fi identificate următoarele critici:
2.1. Instanţa de fond a reţinut greşit existenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri, determinat de încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a dosarului de acordare a despăgubirilor, ignorând, pe de o parte, împrejurarea că procedura nu se declanşează prin cererea persoanei îndreptăţite, ci prin transmiterea dosarelor potrivit prevederilor art. 16 alin. (1)şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pe de o parte, a arătat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit anumite criterii ce trebuie luate în calcul în stabilirea termenului rezonabil, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant.
2.2. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată în mod greşit la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei, recurenta-pârâtă arătând, în acest sens, că: a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantului şi pretenţiile acestuia, devenind incidente prevederile art. 275 C. proc. civ.; cuantumul cheltuielilor de judecată este excesiv faţă de complexitatea cauzei, impunându-se micşorarea lui în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.; Comisia este o entitate fără personalitate juridică, funcţionând în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 13 alin. (5) din HG nr. 34/2009, astfel că, neavând buget propriu, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurentul-pârât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul desemnării unui evaluator în cadrul procedurii de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti.
Cea mai mare parte a motivării căii de atac declarate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin dispoziţia nr. 5880 din 29 mai 2006, iar dosarul a fost înregistrat în acelaşi an la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistenţa concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. În privinţa aspectelor de fond legate de existenţa unui refuz de rezolvare a cererii şi de încălcarea termenului rezonabil.
acţiunea este circumscrisă prevederilor art. 8 alin. (1) teza finală şi art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, referitoare la nesoluţionarea în termen a unei cereri referitoare la un drept ori la un interes legitim privat, texte legale a căror incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale se face potrivit procedurii speciale reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar nu în baza unei cereri formulate de persoana îndreptăţită, în sensul celor arătate în recurs.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor recurentului, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice.
1.2. În privinţa obligării Comisiei la plata cheltuielilor de judecată pentru fondul cauze.
Prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", au fost corect aplicate de instanţa de fond care, admiţând acţiunea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, culpa sa procesuală constând în nederularea procedurii înăuntrul unui termen rezonabil, în sensul celor arătate în paragraful II 1.1.
Dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, pentru că pârâta nu a recunoscut „pretenţiile" reclamantului la prima zi de înfăţişare, ci, dimpotrivă, a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, la care a anexat adresa nr. 26601/CC din 27 mai 2009, prin care, după primirea citaţiei pentru primul termen de judecată, a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în mod evident pro causa, unele lămuriri legate de suprafaţa terenului pentru care s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Prin urmare, susţinerea privind recunoaşterea implicită a dreptului subiectiv al reclamantului şi a pretenţiilor acestuia nu are nici un fel de suport în actele şi lucrările dosarului.
Nici ignorarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reproşată instanţei de fond, pentru că onorariul de avocat care compune cheltuielile de judecată acordate reclamantului nu poate fi socotit disproporţionat de mare faţă de complexitatea pricinii şi a demersurilor efectuate pentru recunoaşterea dreptului subiectiv al părţii.
Deşi nu are personalitate juridică, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stă în proces în virtutea capacităţii sale administrative, constând în aptitudinea de a emite operaţiuni şi acte administrative în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi, în plus, reprezintă Statul român în litigiile în această materie, fiind în mod corect obligată să suporte cheltuielile de judecată.
2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Înalta Curte urmând a face, pentru această fază procesuală, aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., diminuând cuantumul onorariului de avocat ce va fi suportat de recurentul-pârât până la o sumă rezonabilă în raport cu activitatea depusă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 3540 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1000 lei, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2614/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2624/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
