ICCJ. Decizia nr. 2625/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2625/2010
Dosar nr. 1897/33/200.
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 635/2009 pronunţată la data de 3 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta V.E. în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti şi a obligat pârâtul să transmită dosarul de stabilire a despăgubirilor unui evaluator autorizat în vederea stabilirii valorii de vânzare a imobilului situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. 18424 Cluj-Napoca nr. top 21325/1 şi 21325/2/1 precum şi să emită în favoarea reclamantei Decizia reprezentând titlu de despăgubire echivalent, aferent imobilului respectiv, conform cuantumului stabilit în raportul de evaluare întocmit conform dispoziţiilor art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, raport care să aibă în vedere şi Raportul de evaluare nr. 327 din 20 ianuarie 2005 întocmit de Comisia internă de evaluare pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi de avizul favorabil nr. 23512/VII din 10 mai 2005, dosar nr. 33/2005 emis de D.G.F.P. Cluj.
A fost obligată pârâta şi la plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că nu există nici o justificare pertinentă şi rezonabilă privind imposibilitatea analizării dosarului de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul situat în Municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. 18424 Cluj-Napoca, nr.top 21325/1 şi nr.21325/2/1, măsurile reparatorii prin echivalent fiind aferente dispoziţiei nr. 1883 din 22 iulie 2005 emisă de Primarul municipiului Cluj -Napoca.
Dosarul transmis pârâtei nu a fost soluţionat o perioadă însemnată de timp, fără o justificare rezonabilă, astfel încât instanţa de fond a concluzionat că se impune a fi transmis unui evaluator autorizat, după evaluare urmând a se emite, de către pârâtă, Decizia reprezentând titlu de despăgubire în echivalent pentru imobilul în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie fiind invocat art. 3041 C. proc. civ., conform cărora cauza urmează a fi analizată sub toate aspectele.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă, susţine, în esenţă, că sentinţa este criticabilă sub aspectul obligării transmiterii dosarului la evaluator şi al emiterii deciziei ce reprezintă titlul de despăgubire, aceasta pentru că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, dosarul urmând a fi transmis la evaluator după completarea sa cu înscrisurile necesare şi în condiţiile impuse de Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, la momentul chemării în judecată dosarul nefiind nici măcar selectat pentru a putea fi trimis la evaluator.
Or, susţine recurenta-pârâtă, în mod nelegal instanţa de fond a obligat-o direct la transmiterea dosarului, deşi este incomplet, către evaluator, fără să ţină seama şi de prevederile Deciziei nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că se are în vedere data înregistrării acestora la Secretariatul Comisiei Centrale.
Recurenta-reclamantă critică sentinţa şi sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că în mod eronat instanţa de fond a procedat astfel, pentru că fiind obligată să respecte o procedură administrativă specială conform Legii nr. 247/2005, nu poate fi ţinută că este în culpă pentru nesoluţionarea dosarului, în plus dosarul este incomplet, iar apărătorul intimatei-reclamante deşi a depus chitanţa de plată a onorariului, nu a participat la dezbaterea cauzei.
În subsidiar, se solicită micşorarea cuantumului cheltuielilor de judecată în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuielile fiind nejustificat de mari iar recurenta-pârâtă nu dispune de un buget pentru plata acestora.
Intimata-reclamantă V.E. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Dosarul a cărei soluţionare a solicitat-o intimata-reclamantă este înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 3264/CC, acesta conţinând Dispoziţia nr. 1883 din 22 iulie 2005 emisă de Primăria Municipiului Cluj-Napoca în favoarea numiţilor V.A. şi V.E.
Astfel, cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond, recurenta-pârâtă nu a găsit o motivare pertinentă şi rezonabilă prin care să justifice de ce din anul 2005 şi până la data chemării în judecată nu a analizat dosarul privind măsurile reparatorii prin echivalent aferente Dispoziţiei nr. 1883 din 22 iulie 2005 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
Este adevărat ceea ce susţine recurenta-pârâtă, în sensul că pentru soluţionarea unor astfel de dosare se impune parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, neputându-se deroga de la legea specială, dar aşa cum în mod just apreciază şi instanţa de fond, culpa în tergiversarea soluţionării dosarului aparţine recurentei.
Aceasta susţine că dosarul nu a putut fi înaintat unei societăţi de evaluare pentru că la dosar nu se află toată documentaţia necesară din care să rezulte situaţia juridică actuală a imobilului teren.
Dar, aşa cum s-a precizat mai sus, culpa aparţine recurentei-pârâte în nefinalizarea dosarului pentru că din adresa de la fila 7 dosar recurs, rezultă că, completarea dosarului cu actele necesare s-a cerut abia la data de 19 noiembrie 2009, după introducerea cererii de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă la 29 octombrie 2009.
Este cert că dosarul a stat în nelucrare din vina recurentei-pârâte, depăşindu-se astfel termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, aspect pentru care aceasta nu a găsit o justificare, mai ales că în speţă imobilul pentru care s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii este un teren în suprafaţă de 428 mp.
Perioada de luat în considerare, în ceea ce priveşte termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, începe cu data înregistrării la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul conţinând Dispoziţia nr.1883 din 22 iulie 2005 a Primarului Municipiului Cluj, deci cu anul 2005.
Or, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, octombrie 2009, recurenta-pârâtă nici măcar nu ceruse completarea dosarului cu documentaţia necesară, ceea ce înseamnă că timp de peste patru ani dosarul a stat în nelucrare, acesta constituind un indiciu temeinic şi suficient pentru a ajunge la concluzia depăşirii termenului rezonabil, mai ales că rezolvarea dosarului nu prezenta o complexitate deosebită.
Respectarea procedurii administrative prevăzută de Legea specială nr. 247/2005 şi care presupune parcurgerea unor etape, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, nu o poate dispensa pe aceasta de a lua toate măsurile necesare de natură a face lumină asupra temeiniciei sau netemeiniciei cererii intimatei-reclamante privind acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul respectiv, măsuri finalizate cu emiterea titlului de despăgubire.
Se constată astfel că prima instanţă a apreciat în mod corect asupra necesităţii obligării recurentei-pârâte în sensul de a transmite dosarul unui evaluator autorizat pentru evaluare, urmând ca după aceea să fie emisă Decizia reprezentând titlu de despăgubire echivalent aferent imobilului în litigiu.
Prin hotărârea pronunţată instanţa de fond nu a făcut altceva decât să oblige pe recurenta-pârâtă să urgenteze derularea procedurii administrative prevăzută de Legea specială, în ideea că termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenţia a fost depăşit, aceasta constituind o modalitate de reparare a prejudiciului suferit de intimata-reclamantă.
Cât priveşte critica vizând obligarea în mod nelegal a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, se constată că şi aceasta este neîntemeiată.
S-a stabilit în mod cert culpa recurentei-pârâte în nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii intimatei-pârâte, astfel încât prin admiterea acţiunii formulate a căzut în pretenţii, fiind astfel îndeplinită condiţia instituită de art. 274 C. proc. civ.
Nu poate fi acceptată nici cererea formulată în subsidiar de recurenta-pârâtă de reducere a acestor cheltuieli, de fapt a onorariului de avocat, suma de 800 lei nefiind nepotrivit de mare în raport cu valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, chiar dacă acesta nu a participat la dezbaterea în fond, ci a depus numai chitanţa de plată a onorariului, munca depusă de avocat nerezumându-se numai la punerea concluziilor în fond la instanţă.
Pentru toate aceste considerente, constatând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, recursul se priveşte, ca nefondat şi urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 635 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2624/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2626/2010. Contencios → |
|---|
