ICCJ. Decizia nr. 2634/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2634/2010
Dosar nr. 582/116/200.
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3873 din 13 noiembrie 2009 a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 160 din 05 mai 1993, emis de fostul Minister al Industriilor, formulată de pârâta SC C. SRL, în contradictoriu cu reclamanta SC S. SA, chemaţii în garanţie P.N. şi B.M. şi emitentul actului administrativ - Ministerul Economiei.
Pentru a hotărî astfel instanţa în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a deliberat, cu întâietate asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de emitentul actului, apreciind că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Astfel reţinând existenţa mai multor decizii ale Curţii Constituţionale prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, precum şi împrejurarea că judecătorul naţional este chemat, în mod direct şi nemijlocit, să facă efective drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, instanţa a apreciat că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că dispoziţiile acestuia ar fi aplicabile şi actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a legii, contravine principiului securităţii raporturilor juridice, element fundamental al preeminenţei dreptului enunţat în preambulul Convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi.
S-a apreciat în acest context că, deşi se referă la repunerea în discuţie, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, argumentele Curţii de la Strasbourg expuse în cauză Brumărescu contra României pot fi reţinute şi în cazul actului administrativ unilateral individual, intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.
Întrucât certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul excepţiei de nelegalitate este un act administrativ unilateral individual, prin care s-a constatat dobândirea unui drept de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1999 şi a fost emis anterior Legii nr. 554/2004, instanţa a conchis că acesta nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art.4 din această lege.
Instanţa a respins totodată cererea de cheltuieli de judecată formulată în cauză reţinând, pe de o parte că excepţia de nelegalitate, reprezentând un mijloc de apărare al părţii cheltuielile ocazionate de aceasta reprezintă cheltuieli efectuate în cadrul dosarului de fond, iar pe de altă parte SC S. SA a depus la dosar facturi din care nu se poate stabili exact cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC C. SRL, susţinând că hotărârea atacată este nelegală pentru următoarele motive:
- art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede expres posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia. Legea nu distinge între acte emise anterior intrării sale în vigoare şi acte emise ulterior acestui moment, astfel că nici judecătorul nu trebuie să facă această distincţie, potrivit principiului ubi lex non distinquit;
- hotărârea pronunţată de instanţa de fond încalcă atât legea şi principiul legalităţii prevăzute de art. 124 alin. (1) din Constituţia României, cât şi deciziile Curţii Constituţionale referitoare la constituţionalitatea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;
- sentinţa atacată încalcă unul din cele mai importante principii consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cel al respectării şi garantării dreptului de proprietate. Terenul în litigiu a fost inclus nelegal în certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat, statul comunist preluând abuziv imobilul de la foştii proprietari;
- hotărârea recurată încalcă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora principiul priorităţii reglementărilor internaţionale în caz de neconcordanţă între dreptul intern şi reglementările internaţionale – este înlăturat în cazul în care Constituţia sau legile interne ale României conţin dispoziţii mai favorabile [cum este cazul excepţiei de nelegalitate reglementată de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004];
- contrar celor reţinute prin sentinţa atacată reglementarea excepţiei de nelegalitate prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu contravine principiului securităţii raporturilor juridice, deoarece acest principiu nu ocroteşte actele emise sau obţinute prin fraudă sau încălcarea legii;
- soluţia de principiu adoptată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi considerată obligatorie deoarece numaiSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au competenţa unificării practicii judiciare la nivelul întregii ţări.
Recurenta şi-a încadrat motivele de recurs, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi argumentele invocate de recurentă în soluţionarea recursului său, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că prin mai multe decizii, printre care deciziile nr. 404, 425, 420/2008 Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând ca textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilităţii raporturilor juridice care, deşi nu este consacrat expres în Constituţia României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentala şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu principiul neretroactivităţii legii, cu prevederile art. 16 alin. (1) si (2) din Constituţie (care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice) şi cu dispoziţiile art. 126 alin. (6) (care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ).
Cu toate acestea, în mod corect prima instanţă, fără a ignora sau nega consistenţa argumentelor reţinute de Curtea Constituţională, a arătat că obligaţia aplicării efective a dreptului comunitar revine fiecărui judecător naţional, iar art. 21 alin. (2) din Constituţia României instituie, pentru situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale – regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern.
Cu privire la principiul securităţii raporturilor juridice – enunţat în preambulul CEDO ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi şi aplicat în cauzele Brumărescu c. România, hotărârea din 30 septembrie 1999 publicată în M.Of., Partea I, nr. 414 din 31 august 2000 ş.a. – în mod corect instanţa de fond a transpus argumentele Curţii Europene a Drepturilor Omului la situaţia în speţă, a actului administrativ unilateral individual, intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, considerându-se că prin această procedură nu pot fi desfiinţate acte emise anterior Legii nr. 554/2004, respectiv la o dată la care legislaţia nu prevedea această modalitate de control.
Este neîntemeiată susţinerea recurentei că soluţia adoptată de instanţa de fond încalcă principiul constituţional şi convenţional al apărării dreptului de proprietate deoarece acest drept, chiar şi în speţă, este în continuare ocrotit, prin mijloace de drept civil.
În ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsul caracter obligatoriu al soluţiei de principiu adoptată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta este nefondată, deoarece instanţa de fond nu şi-a întemeiat hotărârea pe această soluţie, iar pe de altă parte, unificarea practicii judiciare se înscrie în prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la un proces echitabil.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C. SRL Călăraşi împotriva sentinţei civile nr. 3873 din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2629/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2635/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
