ICCJ. Decizia nr. 267/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 267/2010
Dosar nr. 327/42/200.
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 103 din 29 mai 2009, Curtea de Apel Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta U.M., în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Buzău, a anulat hotărârea nr. 778 din 17 martie 2009 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, că prin Hotărârea nr. 778 din 17 martie 2009, Casa Judeţeană de Pensii Buzău - Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/1999 a respins cererea reclamantei U.M., prin care a solicitat să i se recunoască calitatea de beneficiară a drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, motivat de faptul că reclamanta nu se încadrează în prevederile OG nr. 105/1999, întrucât nu a fost refugiată din motive etnice.
Instanţa de fond a apreciat acţiunea reclamantei întemeiată, reţinând că din probatoriul administrat în cauză, respectiv: copia - extras nr. 1106 din 04 noiembrie 2008 eliberată de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Mehedinţi de pe Tabloul refugiaţilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Bucovina de Sud, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Banat refugiaţi în comuna Degeraţi, cu începere de la martie 1944; declaraţiile martorilor B.C., S.E., H.M. şi actele de stare civilă ale reclamantei, a rezultat că în anul 1944, reclamanta împreună cu alţi membrii ai familie, printre care şi B.C., unchiul acesteia, s-au refugiat din localitatea de domiciliu Paşcani, judeţul Iaşi, în comuna Degeraţi, satul Plasa Strehaia, judeţul Mehedinţi, ulterior fiind transferaţi în judeţul Buzău.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Buzău, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. (7) şi (9), art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Buzău a susţinut că instanţa de fond, fără a proceda la o justă cercetare judecătorească, în mod greşit a acordat reclamantei drepturile solicitate, întrucât probele aduse în apărare de reclamantă nu sunt concludente.
A formulat următoarele critici: din copia-extras nr. 1106 din 04 noiembrie 2008 eliberată de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Mehedinţi nu rezultă numele şi calitatea membrilor refugiaţi, iar prenumele tatălui este N.I., conform certificatului de naştere şi nu N.E.; declaraţiile martorilor nu sunt concludente, rezultând faptul că reclamanta a fost strămutată şi nu refugiată, regimul juridic al strămutării fiind distinct de cel al refugierii; strămutarea a avut loc împreună cu Depoul C.F.R Paşcani, acest fapt neputând fi considerat un motiv etnic şi, în fine, nu a fost înlăturată declaraţia martorei C.O., mama contestatoarei, în temeiul art. 189 pct. (1) C .proc. civ.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a precizat că întruneşte condiţiile legale pentru a beneficia de drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aflându-se în aceeaşi situaţie cu cea a unchiului său B.C., căruia i s-a recunoscut prin hotărârea nr. 2365 din 18 decembrie 2008 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Instanţei Supreme, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
În cauză, instanţa de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
Este de reţinut faptul că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
În speţă, reclamanta a depus diligentele necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din copia-extras nr. 1106 din 04 noiembrie 2008 eliberată de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Mehedinţi de pe Tabloul refugiaţilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Bucovina de Sud, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Banat refugiaţi în comuna Degeraţi (fila 16, dosar fond).
Astfel fiind, instanţa, cu respectarea dispoziţiilor citate, a avut în vedere şi declaraţiile martorilor B.C., S.E., H.M., din care rezultă, cu caracter unitar, că reclamanta născută la 11 iulie 1938, în municipiul Iaşi, s-a refugiat împreună cu familia sa şi unchiul acesteia, B.C., fratele mamei, în martie 1944, din localitatea de domiciliu Paşcani, judeţul Iaşi, în comuna Degeraţi, satul Plasa Strehaia, judeţul Mehedinţi, ulterior fiind transferaţi în judeţul Buzău, din cauza persecuţiilor din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu.
Este de reţinut şi faptul că martorului B.C., unchiul reclamantei, aflat la momentul refugierii împreună cu familia reclamantei, i-a fost recunoscută calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, motiv pentru care, Înalta Curte apreciază că s-ar crea o situaţie discriminatorie pentru reclamantă, care a dovedit prin probele depuse la dosar că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu cea a unchiului său.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată prin prevederile OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
In concluzie, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală cu respectarea cadrului legal instituit de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi în raport cu jurisprudenţa Instanţei Supreme.
Fată de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Buzău.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Buzău împotriva sentinţei civile nr. 103 din 29 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2669/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2670/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
