ICCJ. Decizia nr. 2671/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2671/2010
Dosar nr. 1699/33/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 584 din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta O.L., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sălaj, a dispus anularea hotărârii nr. 5932 din 30 iunie 2009 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada ianuarie 1944 – decembrie 1944 şi să-i acorde drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 01 iulie 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Având în vedere dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, jurisprudenţa în materie a Instanţei Supreme, imperativul asigurării unei practici unitare în considerarea Hotărârii C.E.D.O. din 6 decembrie 2007 în cauza B. contra României, precum şi principiul nediscriminării consacrat de art. 14 din C.E.D.O., Curtea de apel a reţinut că declaraţiile martorilor audiaţi în instanţă, beneficiari la rândul lor ai drepturilor prevăzute de ordonanţă, coroborate cu celelalte înscrisurile depuse în probaţiune, au relevat împrejurarea că soţul reclamantei s-a refugiat în perioada ianuarie – decembrie 1944 din localitatea de domiciliu satul Bociu, comuna Mărgău, judeţul Cluj, în satul Scrind-Frăsinet, comuna Mărgău, ca urmare a persecuţiilor etnice şi a cedării Ardealului de Nord în urma Diktatului de la Viena.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta C.J.P. Sălaj, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine că, în condiţiile în care obiectul litigiului vizează o indemnizaţie de până la 500 lei, iar reclamanta a făcut dovada cu martori în privinţa încadrării în situaţia reglementată de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 şi 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depăşeşte suma de 0,025 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.
Recurenta-pârâtă mai susţine că în practica Instanţei Supreme (deciziia nr. 3738/2007) s-a reţinut că drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care şi-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului român, persoanelor care şi-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuţiilor exercitate asupra ţiganilor şi evreilor.
În concluzie, recurenta-pârâtă critică sentinţa recurată sub aspectul faptului că a fost pronunţată în lipsa prezentării de către reclamantă a actelor doveditoare prevăzute de lege care să ateste calitatea sa de persoană refugiată.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, iar recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de Curtea de apel sub două aspecte:
1. Sub aspectul probei, recurenta-pârâtă susţine că dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se poate face prin declaraţii de martori, având în vedere prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., şi în lipsa actelor doveditoare prevăzute de ordonanţă.
2. Sub aspectul fondului, recurenta-pârâtă susţine că drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administraţia statului român ori care au părăsit localitatea de domiciliu din alte motive decât existenţa unor persecuţii din motive etnice.
În ceea ce priveşte dovada încadrării în ipoteza reglementată de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Astfel fiind, Curtea de apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
În cauză reclamanta a depus diligenţele necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din adresa emisă de D.J.C.A.N., în care se menţionează că numitul O.N. (soţul decedat al reclamantei) nu figurează în documentele deţinute de instituţie.
Astfel fiind, instanţa de control judiciar reţine că instanţa de fond, în virtutea rolului activ ce îi revenea conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a procedat la audierea martorilor T.C. şi T.A., pe care le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente şi utile cauzei, din cuprinsul cărora rezultă că soţul reclamantei s-a refugiat în cursul lunii ianuarie 1944 din satul natal Bonciu în satul Scrind-Frăsinet unde a rămas până în luna decembrie 1944 din cauza persecuţiilor din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu de către regimul instaurat în perioada respectivă.
Înalta Curte reţine că întemeiat instanţa de fond a constatat că reclamanta se încadrează în prevederile art. 3 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, în calitate de soţie supravieţuitoare a numitului O.N. care a avut calitatea de refugiat în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 1191 alin. (1) C. civ., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situaţiei de fapt constând în refugiul soţului reclamantei şi a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispoziţiilor respective.
Criticile din recurs referitoare la categoriile de persoane care sunt excluse de la beneficiul prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este ulterioară hotărârii invocate de recurenta-pârâtă, s-a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, că „cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească ori sub administraţia unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat".
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.J.P. Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 584 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2670/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2675/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
