ICCJ. Decizia nr. 2690/2010. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2690/2010
Dosar nr. 2644/2/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanţă.
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul C.N.A. solicitând anularea Deciziei nr. 321 din 03 martie 2009 adoptată de pârât, exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, obligarea pârâtului la plata daunelor-interese, cauzate de aplicarea în mod nelegal a sancţiunii şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în cadrul şedinţei din data de 03 martie 2009, urmare a unui raport de monitorizare, Consiliul a adoptat Decizia nr. 321, prin care i s-a aplicat sancţiunea cu amendă, având ca temei pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 42 alin. (4) din Decizia nr. 187/2006, privind Codul de reglementare a conţinutului în audiovizual.
Potrivit deciziei C.N.A. aceste încălcări ale normelor în vigoare au avut loc în cadrul ediţiei din data de 08 februarie 2009 a emisiunii Î.G.P.
C.N.A. a reţinut că în emisiunea respectivă unul din subiectele abordate a fost legat de moartea handbalistului român M.C., ucis în urma unei altercaţii într-o discoteca în oraşul maghiar V.
Din informaţiile oferite presei de către autorităţile din Ungaria a rezultat că presupuşii asasini ai handbalistului ar fi cetăţeni maghiari de origine rromă.
Pornind de la un comentariu preluat din presa audiovizuală, potrivit căruia tatăl unuia dintre handbaliştii răniţi grav în acelaşi incident, care a supravieţuit, dar cu urmări dramatice, ar intenţiona să trimită "u comando" care să îi pedepsească pe presupuşii agresori, dl. M.B. a formulat un discurs explicit de instigare la violenţă împotriva acestora, subliniind faptul că „ar dori ca aceştia să fie rezolvaţi".
Reclamanta a precizat că susţinerile din cadrul deciziei C.N.A. sunt inexacte, aspectele menţionate fiind fie rezultate în urma unei interpretări mult prea largi, fie chiar inventate de către pârâtă, ele neregăsindu-se în cadrul susţinerilor prezentatorului emisiunii.
A precizat că Decizia C.N.A. nr. 321 din 03 martie 2009 încalcă dreptul fundamental şi garantat la libera exprimare şi are caracteristicile unui act de cenzură.
Absolut toate exprimările prezentatorului au reprezentat reflecţii proprii, manifestări referitoare la un presupus eveniment.
Mai mult, nici în ceea ce îl priveşte, realizatorul nu s-a exprimat în sensul în care ar intenţiona să întreprindă vreun demers de vreun fel şi nici nu a instigat la violenţă, întrucât realizatorul nu a adresat un astfel de îndemn telespectatorilor.
S-a mai explicat în cuprinsul acţiunii că realizatorul a făcut trimitere la „legenda care circulă pe televizoare” şi că o persoană nu poate fi incitată la acte de violenţă împotriva unor persoane necunoscute.
Reclamanta a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, respectiv cazurile Lehideux şi Isorni vs Franţa, Jersild vs Danemarca.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 504/2002 privind audiovizualul.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât prin comentariile realizatorului emisiunii se putea deduce că acesta preferă ca infractorii să fie „rezolvaţi de un comando”.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3296 din 14 octombrie 2009, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul C.N.A.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Pornind de la un comentariu preluat din presa audiovizuală, potrivit căruia tatăl unuia dintre handbaliştii răniţi grav în acelaşi incident, ar intenţiona să trimită "un comando" care să îi pedepsească pe presupuşi agresori (persoane de etnie rromă), dl. M.B. a formulat un discurs explicit de instigare la violenţă împotriva acestora, subliniind faptul că ar dori ca aceştia să fie "rezolvaţi".
Normele din Codul audiovizualului instituie obligaţia, în sarcina realizatorilor, de a nu permite invitaţilor să instige la violenţă împotriva unor persoane. Cu atât mai mult acest lucru nu poate fi acceptat în situaţia în care chiar realizatorul recurge la o astfel de atitudine.
Judecătorul fondului a apreciat că discursul realizatorului reprezintă un discurs explicit de instigare la violenţă, în contextul revoltei acestuia faţă de evenimentul tragic al uciderii handbalistului român M.C.
S-a arătat că libertatea de exprimare presupune respectarea normelor de drept interne şi internaţionale, inclusiv a art. 10 din C.E.D.O., text potrivit căruia această libertate comportă îndatoriri şi responsabilităţi, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, prevenirea infracţiunilor.
Prima instanţă a considerat că atitudinea exprimată explicit a realizatorului emisiunii a înfrânt echilibrul care trebuie să existe între protejarea demnităţii umane şi libertatea de exprimare, motiv pentru care Decizia de sancţionare este legală.
Instanţa de recurs.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC A. SA Bucureşti.
În motivele de recurs s-a susţinut că sentinţa primei instanţe este nelegală şi netemeinică.
Recurenta a precizat că în cadrul emisiunii realizatorul nu a făcut nici un comentariu cu privire la etnia infractorilor, nota rasială fiind introdusă fără temei de către C.N.A.
S-a arătat că prezentatorul emisiunii nu a instigat la violenţă, în sensul că nici nu a adresat vreun astfel de îndemn şi nici nu s-a exprimat că ar intenţiona să întreprindă un asemenea demers.
Recurenta a menţionat că emisiunea respectivă este un spectacol audiovizual şi că gradul de necesitate al intervenţiei autorităţilor trebuie să ţină cont şi de auditorul căruia îi este adresată emisiunea, de gradul acestuia de percepţie şi raţiune, invocându-se în acest sens cauza Jersild vs Danemarca.
Înalta Curte examinând motivele de recurs, Decizia C.N.A., legislaţia aplicabilă şi jurisprudenţa C.E.D.O. reţine:
Situaţia de fapt.
C.N.A. a aplicat recurentei-reclamante SC A. SA sancţiunea amenzii de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 42 alin (4) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
La aplicarea sancţiunii s-a reţinut că la data de 08 februarie 2009 în cadrul emisiunii Î.G.P. difuzată pe postul de televiziune A. realizatorul M.B. s-a exprimat în sensul că ar prefera ca presupuşi infractori să fie „rezolvaţi” de o grupare extremistă, ceea ce reprezintă incitare la violenţă.
Legislaţia aplicabilă.
Decizia nr. 187 din 03 aprilie 2006 a C.N.A., art. 42 alin. (4): Realizatorii emisiunilor au obligaţia să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injust sau să instige la violenţă împotriva altor persoane.
Legea nr. 504/2002 art. 162 alin. (3): În individualizarea sancţiunii C.N.A. va ţine cont, după caz, de următoarele aspecte:
lit. a) gravitatea faptei şi efectele acesteia.
C.E.D.O., art. 10: 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2.Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Constituţia României; art. 11 alin. (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte:
alin. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern;
art. 20 alin. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Analiza legislaţiei naţionale aplicabile în cauză relevă că articolul 11 alin. (2) din Constituţia României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispoziţiile alin. (2) din art. 20 al Constituţiei României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
România a ratificat C.E.D.O. prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art. 20 din Constituţia României, instanţa în faţa căreia se invocă existenţa unei neconcordanţă între legislaţia naţională şi dispoziţiile Convenţiei, va aplica sancţiunea inaplicabilităţii normei interne contrare Convenţiei pentru raportul juridic concret şi cu privire la situaţia conflictuală supusă examinării.
În baza aceluiaşi temei constituţional, jurisprudenţa C.E.D.O. este direct aplicabilă în sistemul român de drept, pe temeiul principiului subsidiarităţii.
Urmare a prevederilor constituţionale enunţate judecătorul trebuie să stabilească existenţa concordanţei între conţinutul normativ naţional, în cauză, între Decizia nr. 187/2006, sancţiunea aplicată prin actul administrativ individual, Decizia nr. 321/2009 a C.N.A., pe de o parte şi C.E.D.O. şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului , pe de altă parte.
În principiu, conţinutul normativ al art. 42 alin (4) teza a 2-a din Decizia nr. 187/2006 nu contravine prevederilor C.E.D.O. şi nici jurisprudenţei Curţii.
Însă, actul administrativ individual prin care s-a aplicat sancţiunea amenzii de către C.N.A. este contrar jurisprudenţei Curţii, aşa cum se va releva în continuare.
Înalta Curte va efectua o succintă analiză a conceptului de libertate de exprimare, astfel cum a fost consolidat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate în primul alin. al art. 10 din C.E.D.O. se garantează libertatea de exprimare şi i se determină conţinutul, iar cel de al doilea alineat precizează limitele exerciţiului ei.
Art. 10 din convenţie apără dreptul de a primi informaţii de orice natură, precum şi de exprimare a oricărei idei, chiar şi pe cele care pot şoca sau deconcerta pe cei din jur cu excepţia celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societăţii democratice, libertatea de exprimare fiind condiţia sine qna non a unei veritabile democraţii.
Libertatea de exprimare presupune şi limite, care însă implică măsura echilibrului care trebuie să existe între exerciţiul dreptului la liberă exprimare şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane.
Aşadar, statele pot aduce anumite restricţii libertăţii de exprimare, ingerinţă care trebuie să se bazeze pe o dispoziţie normativă existentă în dreptul intern.
În cauza de faţă măsura dispusă este prevăzută într-un act administrativ cu caracter normativ.
În ceea ce priveşte cazul concret analizat se constată că actul administrativ individual este în contradicţie cu standardele europene în materie.
Autoritatea care a aplicat sancţiunea a extins marja de apreciere, pentru a restrânge libertatea de exprimare, fără a ţine seama de conţinutul mesajului transmis de titularul dreptului precum şi de valoarea legitimă invocată pentru a justifica necesitatea unei ingerinţe.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cadrul jurisprudenţei sale, că în cazul când afirmaţiile incită la folosirea violenţei împotriva unui individ, sau a unei părţi a populaţiei, afectând astfel siguranţa naţională sau ordinea publică, marja de apreciere a autorităţilor este mai întinsă (cauza Surek contra Turciei, 1999).
În speţa de faţă nu se poate pune în discuţie incitarea la violenţă, întrucât aceasta presupune folosirea violenţei contra unui individ sau unei părţi a populaţiei, deci un subiect pasiv concret.
Ori, discursul realizatorului M.B. reprezintă o opinie cu privire la eventuala acţiune violentă a unor cetăţeni dintr-un alt stat. El s-a referit la indivizi asupra cărora discursul sau nu avea nici o influenţă.
Textul art. 10 alin (2) din C.E.D.O. protejează siguranţa naţională şi ordinea publică într-un stat individual determinat.
Ori, realizatorul emisiunii a avut un discurs abstract, el nu a incitat la violenţă, în sensul că nu a cerut cetăţenilor români să acţioneze împotriva presupuşilor asasinării handbalistului M.C.
Mai mult ştirea respectivă era deja accesibilă publicului din alte surse.
Prin discursul său, realizatorul M.B. nu a chemat la răzbunare şi nu a incitat opinia publică la violenţă, nu a reprezentat vreo ameninţare pentru ordinea publică internă, neexistând o persoană lezată.
În aceste condiţii actul administrativ individual şi sancţiunea aplicată exced cadrului convenţional, privind limitele exerciţiului dreptului la liberă exprimare, aşa cum este reglementat în art. 10 alin. (2) din C.E.D.O. şi consolidat în jurisprudenţa Curţii.
De altfel, chiar şi norma legală internă, respectiv art. 42 alin (4) din Decizia nr. 187/2006 interzice instigarea la violenţă împotriva altor persoane.
În cazul concret dedus analizei judiciare nu este realizat conţinutul constitutiv al unei astfel de fapte, potrivit celor detaliate mai sus.
Având în vedere prezentele considerente, Înalta Curte apreciază motivele de recurs ca fiind fondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. şi 3041 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica sentinţa atacată în sensul că se va admite acţiunea reclamantei SC A. SA împotriva pârâtului C.N.A., se va anula Decizia nr. 321 din 03 martie 2009 a C.N.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3296 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifica sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea reclamantei SC A. SA împotriva pârâtului C.N.A.
Anulează Decizia nr. 321 din 03 martie 2009 a C.N.A.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2693/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2689/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
