ICCJ. Decizia nr. 2689/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2689/2010
Dosar nr. 3499/2/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal reclamanta SC J.D. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:
1) obligarea pârâtei să răspundă la contestaţia înregistrată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008, în sensul:
a) anulării refuzului nejustificat, comunicat prin Decizia nr. 1059360 din 24 noiembrie 2008 emisă de pârâtă, prin care în mod discreţionar s-a dispus refuzarea acordării de dobânzi de întârziere şi de restituire a majorărilor de întârziere;
b) acordării dobânzilor de întârziere în sumă de 1.283.825 RON, generate de nerespectarea termenului de soluţionare a deconturilor de T.V.A. nr. 34557 din 25 ianuarie 2006, nr. 101.072 din 27 februarie 2006, nr. 158.948 din 27 martie 2006, nr. 205.613 din 20 aprilie 2006, nr. 254.527 din 25 mai 2006, nr. 332.865 din 26 iunie 2006;
2) obligarea pârâtei să repare paguba cauzată societăţii, prin acordarea de dobânzi, calculate la nivelul dobânzii legale a Banca Naţionalîa a României, în temeiul OG nr. 9/2000, de la data de 16 decembrie 2008 până la data de 14 aprilie 2009 şi în continuare, până la data restituirii efective a sumelor;
3) obligarea organului fiscal competent la restituirea majorărilor de întârziere în sumă de 420.906 RON, reţinute în mod nelegal pentru neplata în termen a impozitului pe profit;
4) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că Decizia nr. 1059360 din 24 noiembrie 2008 este nelegală, întrucât pârâta a refuzat în mod nejustificat să-i acorde dobânzi în sumă de 1.283.825 RON, ca urmare a nesoluţionării în termenul legal a cererilor de rambursare, şi să-i restituie majorările de întârziere în sumă de 420.906 RON, aferente impozitului pe profit.
Reclamanta a precizat faptul că a formulat contestaţie administrativă împotriva deciziei mai sus indicate, înregistrată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008, contestaţie care nu a fost soluţionată de autoritatea fiscală competentă în termenul legal de 45 de zile
În plus, reclamanta a susţinut că este îndreptăţită să primească dobânzi de întârziere, în baza art. 70 alin. (1) C. proCod Fiscal, chiar dacă nu le-a solicitat prin contestaţiile pe care le-a depus împotriva deciziilor de soluţionare în parte a deconturilor de T.V.A., întrucât nici C. proCod Fiscal şi nici OMFP nr. 1899/2004 nu stabileşte termene de decădere în această privinţă.
Pe acest aspect, reclamanta a mai arătat că susţinerea pârâtei în sensul că, pentru sumele compensate, legislaţia prevede că nu se datorează dobânzi de către organul fiscal, este nelegală, în raport de prevederile pct. 2 Cap. II din OMFP nr. 1899/2004.
În ceea ce priveşte majorările de întârziere, reclamanta a făcut referire la dispoziţiile art. 205 alin. (3) C. proCod Fiscal, arătând că nu a contestat debitul principal deoarece acesta a fost corect calculat. Reclamanta a precizat că a achitat cea mai mare parte a debitului principal şi a compensat suma rămasă cu sumele admise la rambursare. Totodată, reclamanta a menţionat faptul că nu a avut posibilitatea legală de a contesta calculul accesoriilor atâta timp cât a recunoscut exigibilitatea debitului principal.
În opinia reclamantei, calcularea accesoriilor la impozitul de profit, în sumă de 420.096 RON, se datorează exclusiv organului fiscal, întrucât acesta a depăşit cu un an termenul de soluţionare a cererilor de rambursare, ceea ce a condus la întârzierea culpabilă în efectuarea procedurii de compensare a sumelor admise la rambursări cu sumele datorate de societate, reprezentând impozit pe profit.
La termenul de judecată din data de 16 iunie 2009, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare la acţiunea introductivă de instanţă în care a arătat că înţelege să conteste şi adresa nr. 1048732 din 14 aprilie 2009, care reprezintă răspunsul pârâtei la contestaţia înregistrată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008.
La termenul de judecată din data de 29 septembrie 2009, pârâta a invocat excepţia rămânerii fără obiect a capătului 1 din acţiune, faţă de împrejurarea că a răspuns la contestaţia administrativă înregistrată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008.
De asemenea, pârâta a invocat şi excepţia inadmisibilităţii pct. 2 din acţiune, prin care s-a solicitat acordarea de dobânzi, în temeiul OG nr. 9/2000, cu motivarea că reglementările specifice la care se referă această ordonanţă, în art. 10 alin. (1), se regăsesc în art. 124 din OG nr. 92/2003 şi OMFP nr. 1899/2004.
Un alt argument invocat de pârâtă în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii a fost acela că reclamanta nu a solicitat anularea actului administrativ prin care s-a stabilit în sarcina sa de plată suma de 420.096 RON, reprezentând majorări de întârziere, neputându-se solicita instanţei, în mod direct, restituirea acestei sume.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3226 din 13 octombrie 2009, a respins excepţia rămânerii fără obiect a capătului 1 din acţiune şi excepţia inadmisibilităţii capătului 2 din acţiune, a admis excepţia inadmisibilităţii capătul 3 din acţiune, pe care l-a respins ca atare, şi a respins ca neîntemeiate capetele 1 şi 2 din acţiune.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
1)Excepţia rămânerii fără obiect a capătului 1 din acţiune este neîntemeiată, întrucât acesta cuprinde două solicitări distincte ale reclamantei, care nu au fost soluţionate în mod favorabil, prin adresa nr. 1048732 din 14 aprilie 2009.
Prin această adresă, pârâta a comunicat reclamantei că nu a îndeplinit condiţiile legale de funcţionare, prevăzute de Legea nr. 31/1990, neputând face dovada existenţei sediului său social şi a făcut referire la adresa nr. 1059360 din 24 noiembrie 2008, prin care A.N.A.F. se pronunţase anterior asupra cererilor de restituire a penalităţilor de întârziere şi de acordare a dobânzilor de întârziere.
2)Excepţia inadmisibilităţii capătului 2 din acţiune este neîntemeiată, întrucât dobânzile solicitate de reclamantă, în temeiul OG nr. 9/2000, nu reprezintă dobânzile pe care contribuabilii au dreptul să le ceară, în baza art. 124 C. proCod Fiscal
Suma reprezentând dobânzi de întârziere, generate de nerespectarea termenului de soluţionare a deconturilor de T.V.A., este de 1.283.825 RON, este solicitată în capătul 1 din acţiunea introductivă de instanţă şi în privinţa acesteia sunt aplicabile dispoziţiile art. 124 C. proCod Fiscal
Suma de bani, solicitată în capătul 2 din acţiunea introductivă de instanţă, reprezintă prejudiciul pe care reclamanta pretinde că l-a suferit prin refuzul pârâtei de a-i restitui dobânzile şi majorările de întârziere şi care ca temei de drept art. 8 din Legea contenciosului administrativ.
Referitor la această pagubă, reclamanta a precizat că este vorba despre lipsa de folosinţă a sumelor de 1.283.825 RON şi de 420.906 RON, care sunt producătoare de fructe civile.
3) Excepţia inadmisibilităţii capătului 3 din acţiune este întemeiată, întrucât reclamanta nu a solicitat anularea actului administrativ prin care s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a sumei de 420.906 RON, respectiv Decizia de calcul a accesoriilor.
Sub acest aspect, reclamanta a susţinut că Decizia nu putea fi atacată separat, conform principiului „accesorium sequitur principale”, şi a invocat dispoziţiile art. 205 alin. (3) C. proCod Fiscal
În opinia primei instanţe, textul de lege anterior nominalizat nu face referire la faptul că accesoriile nu pot fi contestate decât împreună cu impozitul, taxa sau contribuţia pentru care au fost calculate, în privinţa acestora fiind emis un act administrativ fiscal distinct de cel referitor la obligaţia principală, respectiv impozitul pe profit.
Baza de impunere reprezintă suma aflată în evidenţele contribuabilului asupra căreia se aplică un impozit, o taxă sau o contribuţie, care constă într-o cotă procentuală din baza de impunere pe care contribuabilul trebuie să o achite la bugetul general consolidat.
Sumele la care se referă art. 205 alin. (3) C. proCod Fiscal, stabilite prin decizie de impunere, care se pot contesta numai împreună, sunt distincte de majorările de întârziere stabilite prin decizie de calcul a accesoriilor, acestea reprezentând sume calculate ca urmare a virării cu întârziere de către contribuabil a sumelor datorate bugetului general consolidat, cu titlu de impozite, taxe sau contribuţii.
Ca atare, prima instanţă a concluzionat pe acest aspect în sensul că reclamanta trebuia să conteste Decizia de calcul a accesoriilor, în caz contrar cererea sa fiind inadmisibilă.
4) Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reţinut că reclamanta a depus 6 deconturi privind T.V.A., cu opţiune de rambursare.
Organul fiscal a stabilit dreptul reclamantei la T.V.A. de rambursat în sumă de 875.109 RON şi a respins cererea reclamantei pentru suma de 1.415.177 RON.
Suma de 875.109 RON a fost compensată cu obligaţiile reclamantei la bugetul general consolidat.
În rapoartele de inspecţie fiscală întocmite cu acest prilej s-a făcut menţiunea că reclamanta a fost înştiinţată despre faptul că termenul de soluţionare a deconturilor de T.V.A. se prelungeşte până la obţinerea unor informaţii suplimentare de la organele fiscale teritoriale.
Suma de 188.534 RON a fost rambursată reclamantei prin Decizia nr. 40 din 15 ianuarie 2008.
Pentru neplata la termen a impozitului pe profit, reclamantei i s-au reţinut majorări de întârziere în cuantum de 420.906 RON.
Reclamanta a solicitat autorităţii fiscale restituirea penalităţilor de întârziere şi acordarea dobânzilor de întârziere, generate de nerespectarea termenului de soluţionare a decontului de T.V.A.
A.N.A.F. a comunicat reclamantei, în privinţa dobânzilor de întârziere că, pentru suma de 875.109 RON, nu poate să le solicite deoarece, conform legislaţiei în vigoare, dobânda se calculează numai asupra sumei ce a fost aprobată a fi restituită; pentru suma de 1.415.177 RON nu pot fi acordate dobânzi, deoarece cererile de rambursare au fost soluţionate şi suma de rambursat nu ar mai fi trebuit să figureze, ca atare, în evidenţa contabilă a societăţii. În plus, această ultimă sumă a fost acceptată ca T.V.A. de rambursat, prin deciziile de nemodificare a bazei de impunere întocmite la data de 31 octombrie 2007, care au avut la bază rapoartele de inspecţie fiscală, întocmite ca rezultat al deciziilor de soluţionare a contestaţiilor, şi nu cereri de rambursare nesoluţionate.
A.N.A.F. a răspuns la contestaţia formulată de reclamantă împotriva refuzului de acordare a dobânzilor prin adresa nr. 1048732 din 14 aprilie 2009, în care a comunicat acesteia că nu a îndeplinit condiţiile legale de funcţionare, prevăzute de Legea nr. 31/1990, întrucât nu a făcut dovada sediului social.
În opinia primei instanţe, adresa nr. 1059360 din 24 noiembrie 2008 şi adresa nr. 1048732 din 14 aprilie 2009 nu exprimă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei de acordare a dobânzilor de întârziere întrucât, pentru soluţionarea deconturilor de T.V.A., a fost necesară obţinerea unor informaţii suplimentare relevante, fiind aplicabile prevederile art. 70 alin. (2) din OG nr. 92/2003.
În plus, conform pct. 3 din Cap. 2 al Anexei 1 la OMFP nr. 1899/2004, dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită, după efectuarea operaţiunii de compensare, care se înmulţeşte cu numărul de zile determinate, potrivit pct. 2, şi cu nivelul dobânzii, prevăzute de art. 115 alin. (5) din OG nr. 92/2003.
Or, suma de 875.109 RON a fost compensată de organul fiscal cu alte obligaţii datorate de societate, în baza titlurilor de creanţă necontestate de reclamantă, astfel încât, pentru această perioadă, reclamanta nu poate beneficia de dobânzi.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că sunt aplicabile, în această chestiune, şi prevederile art. 122 alin. (1) lit. c) din OG nr. 92/2003, precum şi dispoziţiile art. 1473 alin. (6) din Legea nr. 571/2003.
Ca atare, pentru suma de 875.109 RON, prima instanţă a concluzionat că reclamanta nu poate beneficia de dobânzi de întârziere.
Referitor la suma de 1.415.177 RON, Curtea de Apel a reţinut că pârâta nu poate datora dobânzi de întârziere.
Astfel, iniţial, această sumă a fost respinsă la rambursare şi trebuia înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii reclamante.
Deciziile de nemodificare a bazei de impunere din data de 31 octombrie 2007 au, în baza cărora a fost rambursată suma de 1.415.177 RON, au fost întocmite în temeiul raportului de inspecţie fiscală, dispus ca urmare a admiterii contestaţiei reclamantei şi nu în baza cererii de rambursare nesoluţionată în termenul legal.
În altă ordine de idei, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiat capătul 2 din acţiune, întrucât nu poate fi angajată răspunderea pârâtei pentru paguba pe care reclamanta susţine că a suferit-o, atâta timp cât nu se poate reţine un refuz nejustificat de acordare a dobânzilor de întârziere, cu alte cuvinte, nu este îndeplinită condiţia privind săvârşirea unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC J.D. SRL, care a solicitat casarea sa şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac, recurenta a făcut, în primul rând, o prezentare a istoricului litigiului, respectiv a obiectul acţiunii deduse judecăţii, a argumentelor sale în fapt şi în drept, precum şi a soluţiei instanţei de fond.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta susţine că argumentele prezentate de prima instanţă pentru respingerea ca inadmisibil a capătului 3 din acţiune, având ca obiect cererea de restituire a sumei de 420.906 RON, reprezentând majorări de întârziere, sunt în contradicţie cu elementele de fapt reţinute în speţă care, dacă ar fi fost avute în vedere ar fi dus la o cu totul altă soluţie pe admisibilitatea în principiu.
În dezvoltarea acestui motiv au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că „reclamanta nu a solicitat anularea actului administrativ prin care s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a acestei sume, respectiv Decizia de calcul accesorii”, iar pe de altă parte, că regula accesorium sequitur principale şi art. 205 alin. (3) C. proCod Fiscal nu ar fi aplicabile în speţă, întrucât „sumele la care se referă art. 205 alin. (3) C. proCod Fiscal, stabilite prin Decizia de impunere, care se pot contesta numai împreună, sunt distincte de majorările de întârziere, stabilite prin Decizia de calcul accesorii, acestea reprezentând sume calculate ca urmare a virării cu întârziere de către contribuabil a sumelor datorate bugetului general consolidat, cu titlu de impozite, taxe sau contribuţii”.
Conform instanţei de fond, „în consecinţă, se impunea ca reclamanta să conteste Decizia de calcul accesorii prin care s-a stabilit obligaţia de plată a majorărilor de întârziere în cuantum de 420.906 RON, în lipsa contestării fiind inadmisibilă cererea adresată direct instanţei de contencios administrativ de obligare a pârâtei la restituirea acestei sume”.
În opinia recurentei, raţionamentul primei instanţe este eronat, deoarece concluzia nu se desprinde cu necesitate din premisele indicate şi, în plus, ea conţine o contradicţie în raport de un element deja reţinut de instanţă cu privire la situaţia de fapt.
Ca atare, recurenta a concluzionat că acest capăt de cerere este admisibil.
În ceea ce priveşte temeinicia acestei pretenţii, recurenta a arătat că nu a contestat debitul principal referitor la impozitul pe profit, întrucât acesta a fost corect calculat, dar că l-a achitat doar în parte, deoarece a urmărit să compenseze suma rămasă cu sumele aferente T.V.A.-ului ce urmau să fie rambursate.
Recurenta a susţinut că, din motive ce nu îi sunt imputabile, T.V.A.-ul a fost recunoscut la rambursare cu o întârziere de 2 ani, situaţie în care majorările de întârziere percepute de fisc pentru impozitul pe profitul neachitat, în aşteptarea acestor compensări, apar ca nejustificate.
În plus, recurenta a arătat că sunt incidente pe acest capăt de cerere prevederile art. 122 C. proCod Fiscal
În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta susţine că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a legii fiscale.
În dezvoltarea acestui motiv au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Judecătorul fondului a interpretat greşit prevederile art. 70 alin. (2) din C. proCod Fiscal, atunci când a ajuns la concluzia că este neîntemeiat capătul 1 din acţiune privind anularea refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de soluţionare a cererii societăţii de acordare a dobânzilor de întârziere.
În concret, recurenta arată că prima instanţă nu a individualizat care erau informaţiile suplimentare ce trebuiau verificate de organul fiscal, ce relevanţă aveau acestea pentru soluţionarea cauzei şi nici nu a precizat intervalul de timp între data solicitării şi data primirii.
Recurenta susţine, pe de o parte, că aceste relaţii trebuiau să fie cerute contribuabilului şi nu organului fiscal teritorial, iar pe de altă parte, că nu a fost notificată cu privire la suspendarea termenului de soluţionare.
Prima instanţă a făcut o aplicare greşită a prevederilor pct. 3 din Cap. 2 al Anexei 1 la OMFP nr. 1899/2004 atunci când a reţinut că acestea sunt relevante pentru soluţionarea cererii de acordare a dobânzilor de întârziere aferente bazei de calcul în sumă de 875.109 RON, sumă ce fusese compensată.
În concepţia recurentei, între data compensării efective (25 ianuarie 2007) a sumei de 875.109 RON, reprezentând T.V.A. solicitat prin primele 5 deconturi şi data compensării teoretice (data deconturilor propriu-zise) există o deosebire de tratament, reglementată de pct. 2 al Cap. II al Anexei 1 la OMFP nr. 1899/2004.
Ca atare, pentru suma de 875.109 RON, stinsă prin compensare, data stingerii fiind data depunerii deconturilor de T.V.A., societatea poate beneficia de dobânzi de întârziere, deoarece compensaţia s-a făcut în raport de debite la impozitul pe venit.
Curtea de Apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 105 alin. (9) C. proc. civ., atunci când a apreciat că, după respingerea la rambursare a sumei de 1.415.177 RON, reclamanta avea obligaţia de a o înregistra în contabilitate.
În opinia recurentei, a primi o asemenea interpretare juridică, înseamnă a face inaplicabile dispoziţiile art. 124 C. proCod Fiscal
În mod greşit, prima instanţă a apreciat că, deşi cererea de rambursare a sumei de 188.538 RON a fost soluţionată cu întârziere, nu se datorează dobânzi pentru aceasta, deoarece societatea nu a făcut dovada sediului social.
Soluţia respingerii capătului de acţiune, având ca obiect acordarea de dobânzi de întârziere în sumă de 1.283.823 RON, este nelegală, în condiţiile în care, prin cererea nr. 957.624 din 15 februarie 2008, societatea a solicitat intimatei, în temeiul Cap. II, pct. 4 din OMFP nr. 1899/2004, plata acestora.
Recurenta arată că, prin adresa din 24 noiembrie 2008, intimata i-a comunicat refuzul de soluţionare favorabilă a acestei cereri.
În plus, recurenta precizează că împotriva acestui refuz a formulat contestaţie, în temeiul art. 205 alin. (2) C. proCod Fiscal, prin cererea înregistrată la autoritatea intimată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008, contestaţie care nu a fost soluţionată până la momentul la care a investit cu acţiune instanţa de contencios administrativ competentă.
Părţile au depus la dosar concluzii scrise.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta a depus 6 deconturi privind T.V.A., cu opţiune de rambursare, iar pentru soluţionarea acestora s-a realizat de către organul fiscal un control anticipat, după cum impun prevederile Cap. I, pct. 1 din Anexa nr. 1 la OMFP nr. 1899/2004.
Pentru deconturile din 25 ianuarie 2006, din 27 februarie 2006, din 27 martie 2006, din 20 aprilie 2006 şi din 25 mai 2006 au fost întocmite rapoartele de inspecţie fiscală din 07 noiembrie 2006, prin care s-a stabilit dreptul recurentei la T.V.A. de rambursat în sumă de 875.109 RON şi s-a respins cererea acesteia pentru suma de 1.415.177 RON.
Pentru suma de 875.109 RON a fost întocmită documentaţia de rambursare, iar suma a fost compensată cu obligaţia recurentei la bugetul general consolidat, conform notei de compensare nr. din 24 ianuarie 2007.
Pentru suma de 1.415.177 RON au fost întocmite deciziile de impunere din 07 noiembrie 2006.
Prin Decizia nr. 48 din 16 martie 2007, A.N.A.F. – Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor a admis contestaţia recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 116 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 129.743 RON, a desfiinţat acest act şi a dispus refacerea inspecţiei fiscale.
Ulterior, a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală, care a concluzionat că T.V.A.-ului în sumă de 129.743 RON trebuie admis la rambursare.
b) Prin Decizia nr. 51 din 16 martie 2007, A.N.A.F. – Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor a admis contestaţia recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 118 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 579.768 RON, a desfiinţat acest act şi a dispus refacerea inspecţiei fiscale.
După efectuarea acestei activităţi, a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală care a precizat că suma anterior nominalizată trebuie admisă la rambursare.
c)Prin Decizia nr. 52 din 16 martie 2007, A.N.A.F. – Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor a admis contestaţia recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 119 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 16.410 RON, a desfiinţat acest act şi a dispus refacerea inspecţiei fiscale.
În urma efectuării acestei activităţi, a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală din 31 octombrie 2007, în care s-a concluzionat că T.V.A.-ul în sumă de 16.410 RON trebuie admis la rambursare.
d)Prin Decizia nr. 55 din 16 martie 2007, A.N.A.F. – Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor a admis contestaţia recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 117 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 45.878 RON, a desfiinţat acest act şi a dispus refacerea inspecţiei fiscale.
În urma efectuării acestei activităţi, a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală, în care s-a menţionat că suma anterior arătată trebuie admisă la rambursare.
e)Prin Decizia nr. 61 din 09 martie 2007, A.N.A.F. – Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor a admis contestaţia recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 115 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 643.378 RON, a desfiinţat acest act şi a dispus refacerea inspecţiei fiscale.
În urma efectuării acestei activităţi, a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală din 31 octombrie 2007, în care s-a concluzionat că T.V.A.-ul în sumă de 643.378 RON trebuie admis la rambursare.
Ulterior, au fost întocmite deciziile pentru nemodificarea bazei de impunere nr. 237-241 din 31 octombrie 2007, iar sumele au fost rambursate, prin deciziile nr. 34-38 din 15 ianuarie 2008.
Aceste sume au fost recuperate de recurentă, prin mecanismul compensării cu alte debite ale acesteia la bugetul de stat, la data de 25 ianuarie 2007 şi, prin rambursare efectivă, la data de 25 ianuarie 2008.
De asemenea, în ceea ce priveşte decontul din 26 iunie 2006, a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală din 21 decembrie 2007, iar în baza acestuia a fost întocmită Decizia privind nemodificarea bazei de impunere din 21 decembrie 2007, prin care suma de 188.538 RON a fost rambursată recurentei, prin Decizia nr. 40 din 15 ianuarie 2008.
Pe de altă parte, pentru neplata la termen a impozitului pe profit, recurentei i s-au reţinut majorări de întârziere în sumă de 420.906 RON.
Prin cererile înregistrate la A.N.A.F. sub nr. 1010821 din 18 august 2008 şi nr. 1019830 din 07 octombrie 2008, recurenta a solicitat restituirea penalităţilor de întârziere şi acordarea dobânzilor de întârziere generate de nerespectarea termenului de soluţionare a decontului de T.V.A., în sumă de 1.283.825 RON.
Prin Decizia din 24 noiembrie 2008, intimata a respins cererea recurentei de acordare a dobânzilor de întârziere, precum şi de restituire a penalităţilor de întârziere.
Recurenta a formulat contestaţie administrativă împotriva acestei decizii.
Prin adresa din 14 aprilie 2009, intimata a comunicat recurentei soluţia cu privire la contestaţia administrativă.
Conform art. 70 alin. (1) C. proCod Fiscal, cererile depuse de contribuabil se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, în situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.
Înalta Curte apreciază că autoritatea fiscală nu a respectat în mod culpabil termenul de 45 de zile, impus de textul legal anterior citat, întrucât a soluţionat cererile privind deconturile privind T.V.A., cu opţiune de rambursare, la un interval de peste 2 ani de la data depunerii acestora, după cum s-a relevat anterior.
Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar apreciază că este culpa intimatei că, într-o primă etapă, a rezolvat în mod greşit aceste cereri, ceea ce a condus la prelungirea duratei de soluţionare.
În plus, Înalta Curte consideră că este fondată critica recurentei privind aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 70 alin. (2) C. proCod Fiscal
Astfel, judecătorul fondului nu a arătat în considerentele sentinţei atacate ce informaţii suplimentare relevante au fost solicitate organelor fiscale teritoriale, data la care acestea au fost solicitate, data la care au fost obţinute de către intimată, precum şi ce aspecte urmau să fie lămurite cu ajutorul acestora.
Pe de altă parte, dacă autoritatea fiscală a apreciat că recurenta nu face dovada sediului său social trebuia să îi comunice acest aspect şi să-i ceară lămuriri, după cum impune pct. 2 al Anexei 1 la OMFP nr. 1899/2004.
Conform acestei norme, dacă organul fiscal competent consideră că mai are nevoie de anumite documente relevante soluţionării cererii, va solicita contribuabilului în scris prezentarea acestora.
Înalta Curte apreciază că este aplicabil în cauză art. 124 C. proCod Fiscal, care dispune:
„(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
(2) Dobânda datorată este la nivelul majorării de întârziere prevăzute de prezentul cod şi se suportă din acelaşi buget din care se restituie sau se rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori.”
În raport de aceste dispoziţii legale, instanţa de control judiciar apreciază că este necesară casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea suplimentării probatoriilor.
În concret, în cauză se impune efectuarea unei expertize contabile care să determine, în raport de prevederile legale mai sus citate, de actele existente la dosar şi de cererile formulate de recurentă care este cuantumul dobânzilor ce trebuie plătite acestei societăţi, ca urmare a soluţionării cu întârziere a cererilor sale.
În speţă, este necesară casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare deoarece, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar apreciază că cererea recurentei de acordare a dobânzii legale, în temeiul OG nr. 9/2000, este nefondată, întrucât acesteia îi sunt aplicabile prevederile art. 124 C. proCod Fiscal
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că este fondată critica recurentei privind greşita soluţionare de către prima instanţă a cererii sale de restituire a majorărilor de întârziere în sumă de 420.906 RON, aferente impozitului pe venit.
Într-adevăr, din actele dosarului, rezultă că recurenta a contestat în procedura administrativă Decizia de calculare a acestora.
Însă, instanţa de control judiciar apreciază că această sumă este datorată de către recurentă, întrucât aceasta avea obligaţia legală să plătească la termenul scadent impozitul pe profit.
Cu alte cuvinte, recurenta nu poate invoca ca argument faptul că deconturile acesteia de T.V.A. nu au fost soluţionate în termenul legal de 45 de zile şi că acestea au fost, în parte, greşit soluţionate.
Pentru această situaţie ce i-a fost creată, recurenta este îndreptăţită să primească dobânzi, în raport de dispoziţiile art. 124 C. proCod Fiscal
Aşadar, în raport de cele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ. şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va analiza şi celelalte susţineri ale recurentei formulate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC J.D. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3226 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2690/2010. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 2582/2010. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
