ICCJ. Decizia nr. 2761/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2761/2010
Dosar nr. 1295/2/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2267 din 23 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA in contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice-Comisia Pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate şi Autoritatea Naţională A Vămilor, şi a dispus anularea Deciziei nr. 030 din 25 ianuarie 2008 a Ministerului Finanţelor –Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate precum şi a Deciziei nr. 123 din 27 august 2008 a Autorităţii Naţionale a Vămilor.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 030 din 25 ianuarie 2008 s-a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal din 23 decembrie 2003 emisă reclamantei, pentru depozitul situat în Arad, pentru nerespectarea prevederilor art. 183 alin. (1) lit. i) şi j) din Legea 571/2003.
S-a reţinut că la data controlului capacitatea maximă de depozitare nu mai corespundea cu cea înscrisă în autorizaţie ci era de 23.814 tone în loc de 20.699 tone, conform tabelului din octombrie 2007 al antrepozitului fiscal de depozitare iar această capacitate poate fi mărită prin repunerea în circuitul de depozitare a rezervoarelor stoc care pot fi reparate şi reutilizate iar reclamanta nu a adus la cunoştinţa autorităţilor modificarea datelor avute în vedere la momentul emiterii autorizaţiei.
Ulterior, prin Decizia 123/2008 a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă.
Textul invocat de emitentă vorbeşte de o determinare de comun acord a capacităţii de depozitare şi de interdicţia de a depăşi maximul stabilit în autorizaţie.
În speţă, s-a procedat la o astfel de determinare de comun acord a capacităţii de depozitare şi nu s-a reţinut că prin faptele sale ulterioare reclamata ar fi majorat această capacitate de depozitare sau ar fi depozitat o cantitate mai mare decât cea stabilită în autorizaţie.
Ceea ce i se impută reclamantei este faptul că ulterior autorizării a procedat la efectuarea unor calcule diferite care duc la concluzia că in fapt capacitatea de depozitare este superioară celei autorizate. Aceste calcule sunt materializate în adresa din 27 octombrie 2007 care în opinia instanţei de fond, conţine nişte calcule ale capacităţii de depozitare existente încă de la momentul autorizării iar faptul că aceste calcule sunt diferite de cele propuse cu ocazia autorizării nu prezintă relevanţă cât timp diferenţa nu este rezultatul unor modificări faptice la capacitatea de depozitare existentă, fie prin modificarea rezervoarelor existente fie prin adăugarea unor noi rezervoare.
Cât timp reclamanta nu a depozitat în rezervoarele existente o cantitate mai mare decât cea autorizată ea nu poate fi sancţionată pentru faptul că in urma unor calcule diferite se poate ajunge la concluzia că rezervoarele au o capacitate de depozitare mai mare.
Articolul invocat de intimaţi presupune aducerea la cunoştinţa autorităţilor a depăşirii capacităţii maxime autorizate in termen de 15 zile de la "modificarea capacităţii de depozitare iniţială". Din această formulare rezultă in mod clar faptul că pentru a deveni incident acest articol este necesară o modificare a capacităţii de depozitare nu o recalculare a capacităţii de depozitare existente în momentul autorizării.
Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că recalcularea capacităţii de depozitare existente în momentul autorizării nu reprezintă, prin ea însăşi o „depăşire" a capacităţii maxime autorizate şi nu justifică Decizia de revocare a autorizaţiei.
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a majora capacitatea de depozitare prin repunerea în funcţiune a rezervoarelor, Curtea a apreciat că nici acest fapt nu poate justifica soluţia de revocare a autorizaţiei întrucât este vorba de o simplă posibilitate nu de un fapt consumat aşa încât nu se încadrează in ipoteza textului care vorbeşte de o depăşire actuală a capacităţii de stocare şi nu de o posibilitate incertă de a depăşi în viitor această capacitate.
În termen legal au formulat recurs Autoritatea Naţională a Vămilor şi Ministerul Finanţelor Publice.
Prin recursul formulat recurenta Autoritatea Naţională a Vămilor a solicitat modificarea sentinţei atacate in sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate având în vedere că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se susţin în esenţă, următoarele:
Ca urmare a verificării respectării condiţiilor de autorizare şi funcţionare la antrepozitul fiscal de depozitare produse energetice situat in Arad, Autoritatea Naţională a Vămilor –Direcţia Generală pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad-a întocmit nota de constatare din 29 octombrie 2007.
La data efectuării controlului, aşa cum rezultă din tabelul din 27 octombrie 2007 emis de Depozitul Arad, capacitatea maximă de depozitare nu mai corespundea cu cea înscrisă în autorizaţia de antrepozit fiscal-20.699-tone, aceasta fiind de 23.814 tone.
Instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că ceea ce i se impută reclamantei este faptul că ulterior autorizării a procedat la efectuarea unor calcule diferite care duc la concluzia că în fapt capacitatea de depozitare este superioară celei autorizate. O astfel de susţinere este de neacceptat, având în vedere faptul că, dacă în momentul autorizării, s-ar utiliza un anumit mod de calcul pentru determinarea capacităţii maxime de depozitare, iar ulterior s-ar folosi un alt mod de calcul, s-ar ajunge la situaţia în care nu ar mai fi utilă şi necesară înscrierea în autorizaţie a capacităţii maxime de depozitare.
Instanţa de fond in mod greşit a reţinut susţinerile reclamantei privind modul de calcul, noţiunile de capacitate construită, capacitate geometrică, capacitate calibrată precum şi faptul că în acelaşi rezervor se pot depozita produse energetice cu diferite densităţi, şi care nu pot scuza intimata-reclamantă pentru faptul că au o capacitate maximă de depozitare mi mare decât cea declarată în autorizaţia iniţială.
Reclamanta putea şi trebuia să cunoască la momentul autorizării toate detaliile produselor ce urmau să fie depozitate în respectivele rezervoare, şi astfel, să solicite autorizarea pentru o capacitate superioară.
Nu se poate accepta ipoteza utilizării unui mod de calcul pentru capacitatea de depozitare la momentul autorizării, şi a unui alt mod de calcul ulterior, având în vedere faptul că în momentul autorizării, reclamanta, şi-a declarat capacitatea maximă de depozitare de 20.699 tone la data de 23 decembrie 2003, iar autoritatea fiscală competentă de la aceea dată a acceptat şi nu a impus nici o restricţie.
Nimic nu a împiedicat reclamanta să utilizeze, de la început, modul de calcul pe care îl considera potrivit necesităţilor sale, numai că nu era în interesul reclamantei să stabilească o capacitate mai mare, având în vedere faptul că stabilind o capacitate maximă superioară ar fi dus şi la stabilirea unei garanţii direct proporţionale.
De asemenea, instanţa de fond în mod eronat a reţinut că utilizarea unor metode de calcul diferite faţă de cele de la momentul autorizării nu au relevanţă atâta timp cât diferenţa nu este rezultatul unor modificări faptice la capacitatea de depozitare existentă.
Această susţinere a instanţei de fond este profund greşită pentru motivele mai sus arătate, cât şi pentru faptul că nivelul garanţiei de 1.989.965 euro a fost stabilit având în vedere cantitatea maximă de depozitare. Mărind capacitatea maximă de depozitare ar duce inevitabil atât la stabilirea unui nivel al garanţiei superior, cât şi la stabilirea unui nivel al accizei plătite-datorate, de asemenea, superior, în condiţiile art. 7 şi art. 8 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Secţiunii a 2 a referitoare la sistemul de antrepozitare fiscală, din OG nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală.
Prin recursul promovat recurentul Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, in principal şi reţinerea cauzei spre rejudecare şi modificarea în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiate, invocând următoarele motive de recurs:
- prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc.civ, în condiţiile în care în cuprinsul hotărârii recurate nu se găsesc motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate, fiind astfel, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;
-hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; în dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt expuse în esenţă, aceleaşi argumente invocate şi de recurenta Autoritatea Naţională a Vămilor.
-recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel este limitată la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele - art. 3041 C. proc. civ.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., având în vedere cadrul legal aplicabil, Înalta Curte va constata că recursurile sunt fondate, în sensul celor ce se vor arăta:
În ceea ce priveşte critica de recurs referitoare la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturot apărărilor formulate pe fondul cauzei de către pârâţul Ministerul Finanţelor Publice, Inalta Curte reţine că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă.motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul citat, C. proc. civ. reprezintă elementele silogismului judiciar, premizele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv. Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor car pot fi sistemetizate în funcţie de legătura lor logică, iar hotărârea pronunţată trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată ţi cele pentru care au fost admise sau respinse cererile părţilor, iar nu susţinerile acestora.
Or, în cauză, rezultă din motivarea sentinţei civile recurate că instanţa de fond, în adoptarea soluţiei pronunţate, a avut în vedere apărările formulate în cauză pe care le-a apreciat în raport cu dispoziţiile legale incidente, hotărârea cuprinzând expunerea situaţiei de fapt, precum şi argumentele pentru care instanţa a dispus admiterea acţiunii formulate de intimata SC P. SA.
În consecinţă Înalta Curte constată că nu poate fi primit motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile de recurs referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei pronunţate de Curtea de Apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.civ şi în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin nota de constatare înregistrată din 29 octombrie 2007, încheiată la SC P. SA, ca urmare a verificării respectării condiţiilor de autorizare şi funcţionare la antrepozitul fiscal de depozitare produse energetice situat în Municipiul Arad, Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, a propus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal din 23 decembrie 2003, pentru nerespectarea prevederilor art. 181 alin. (3) şi art. 183 alin. (1) lit. i) şi j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile pct. 8 alin. (5) din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Din cuprinsul notei de constatare mai sus menţionate, însuşită şi acceptată fără obiecţiuni, prin semnare, de către reprezentantul SC P. SA-director depozit d-nul T.F.-, a rezultat că la data efectuării controlului capacitatea totală de depozitare în rezervoarele utilizate şi declarate nu mai corespundea cu cea înscrisă în autorizaţia de antrepozit fiscal-20.699 tone-, aceasta fiind de 23.814 tone, în funcţie de tipul combustibilului depozitat ; la nota de constatare menţionată este anexat tabelul din 27 octombrie 2007, semnat de acelaşi reprezentant al intimatei, care atestă capacitatea maximă de depozitare de 23.814 tone la antrepozitului fiscal de depozitare Arad.
Decizia de revocare nr. 030 din 25 ianuarie 2008 a fost luată de către Ministerul Economiei şi Finanţelor-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate-, pentru următoarele motive: la data efectuării controlului capacitatea maximă de depozitare nu mai corespundea cu cea înscrisă în autorizaţia de antrepozit fiscal; capacitatea maximă de depozitare la data controlului putea fi mărită prin repunerea în circuitul de depozitare a rezervoarelor stoc, care pot fi reparate şi reutilizate, crescând, astfel, capacitatea de depozitare cu 17.000 tone, capacitatea maximă de depozitare ajungând în acest caz la 40.814 tone ; modificarea datelor avute în vedere la autorizare nu a fost comunicată autorităţii competente la data efectuării modificării.
Prin Decizia nr. 123 din 27 august 2008 emisă de recurenta Autoritatea Naţională a Vămilor a fost respinsă contestaţia formulată de SC P. SA împotriva deciziei nr. 030 din 25 ianuarie 2008, ca fiind netemeinică şi nelegală.
Potrivit art. 181 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: În cazul antrepozitelor fiscale autorizate pentru depozitare, capacitatea maximă de depozitare a antrepozitului fiscal propus va fi determinată de comun acord cu autoritatea fiscală competentă, în conformitate cu precizările din norme. Odată determinată, aceasta nu va putea fi depăşită în condiţiile autorizării existente. Dacă această capacitate de depozitare depăşeşte maximul stabilit în autorizaţie, va fi necesar, ca în termen de 15 zile de la modificarea capacităţii de depozitare iniţiale, să se solicite o aprobare pentru circumstanţele schimbate.
Dispoziţiile art. 183 alin. (1) lit. i) şi j din Codul fiscal prevăd că:"orice antrepozitar autorizat are obligaţia de a îndeplini următoarele cerinţe; să înştiinţeze autorităţile fiscale competente cu privire la orice extindere sau modificare propusă a structurii antrepozitului fiscal, precum şi a modului de operare în acesta, care poate afecta cuantumul garanţiei constituite potrivit prevederilor lit. a) ; să înştiinţeze autoritatea fiscală competentă despre orice modificare adusă datelor iniţiale în baza cărora a fost emisă autorizaţia de antrepozitar, în termen de 30 de zile de la data înregistrării modificării".
Este de necontestat faptul că la data efectuării controlului, respectiv 29 octombrie 2007, capacitatea totală de depozitare a antrepozitului fiscal autorizat pentru depozitarea produselor energetice situat în Municipiul Arad, nu mai corespundea cu cea înscrisă în Autorizaţia de antrepozit fiscal din 23 decembrie 2003.
Prin urmare SC P. SA, în calitate de antrepozitar autorizat, avea obligaţia de a se conforma dispoziţiilor legale mai sus citate, indiferent care a fost motivul care a determinat depăşirea capacităţii maxime de depozitare autorizate şi indiferent dacă a beneficiat sau nu de această depăşire, în condiţiile în care, odată determinată, această capacitate nu putea fi depăşită în condiţiile autorizaţiei existente. În acest sens Înalta Curte consideră lipsite de temei susţinerile reclamantei, însuşite de instanţa de fond, potrivit cărora pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 183 alin. (3) din Codul fiscal este necesară o modificare a capacităţii de depozitare ca rezultat al unor modificări faptice precum şi depozitarea efectivă a unei cantităţi superioare celei autorizate.
De asemenea, Înalta Curte nu poate să reţină aprecierile instanţei de fond potrivit cărora adresa din 27 octombrie 2007 nu are semnificaţia unei depăşiri a capacităţii maxime de depozitare ci atestă doar calculele făcute de reclamantă ulterior autorizării în condiţiile în care capacitatea de depozitare, aprobată iniţial s-a stabilit de către antrepozitar, SC P. SA, pe baza propunerilor făcute de acesta şi acceptate de autoritatea fiscală, care a procedat şi la stabilirea unei garanţii pentru antrepozitul fiscal menţionat, în cuantum de 1.989.965 euro, în raport şi de capacitatea maximă de depozitare.
Prin urmare intimata nu putea să invoce un alt mod de calcul al capacităţii de depozitare decât cel avut în vedere la data emiterii autorizaţiei pentru a justifica depăşirea constatată în urma controlului; în situaţia în care antrepozitarul avea de făcut corecturi sau propuneri privind noţiunea de capacitate calibrată, capacitatea geometrică sau capacitatea utilă şi care să fie exprimată în unităţi de măsură aferente trebuia să o facă la momentul stabilirii, de comun acord, cu autoritatea fiscală, în condiţiile art. 183 alin. (3), a capacităţii maxime de depozitare autorizate. Orice calcule ulterioare autorizării care ar conduce la modificarea capacităţii maxime de depozitare, trebuie să fie acceptate de autoritatea fiscală competentă şi să conducă la emiterea unei noi autorizaţii cu implicaţii asupra stabilirii nivelului garanţiei şi al accizei plătite/datorate.
Faptul că ulterior revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal, intimata-recurentă, prin adresa din 28 ianuarie 2008, a solicitat emiterea unei noi autorizaţii pentru antrepozitul fiscal Arad, motivat de intenţia de a mări capacitatea de depozitare a antrepozitului fiscal de depozitare cu 3.115 tone, de la 20.699, cât figura în autorizaţia revocată, la 23.814 tone, cât era înscris în nota de control, nu este de natură a conduce la reţinerea altei situaţii de fapt decât cea expusă în motivele de recurs.
Prin urmare Înalta Curte, în raport de cele mai sus reţinute, consideră întemeiate criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză şi va modifica hotărârea atacată în sensul respingerii cererii reclamantei O. – SC P. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurentele Autoritatea Naţională a Vămilor şi de Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Accizelor Armonizate împotriva sentinţei civile nr. 2667 din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi pe fond respinge acţiunea formulată de reclamanta O. – SC P. SA-Bucureşti, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2757/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2762/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
