ICCJ. Decizia nr. 2844/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2844/2010
Dosar nr. 1905/33/2009
Şedinţa publică din 28 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul excepţiei de nelegalitate. Cadrul procesual.
Reclamanţii M.R. şi M.I. au ridicat, în contradictoriu cu pârâţii C.L.F.F. a municipiului Cluj-Napoca, C.J.C.S.D.P.P.T., SC L. SA şi Ministerul Economiei, în dosarul civil nr. 493/4/2009 al Judecătoriei Cluj - Napoca, excepţia de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0334 din 15 iulie 1993 emis în favoarea SC L. SA, în ce priveşte suprafaţa de 1900 m.p. teren iniţial înscris în C.F. Baciu în favoarea antecesorului acestora M.A.
În motivarea excepţiei, reclamanţii au arătat că la emiterea actului administrativ atacat nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv terenul nu a fost în patrimoniul societăţii comerciale şi nu a fost necesar desfăşurării activităţii acesteia.
Terenul în litigiu a fost cooperativizat, iar ulterior C.B. a aprobat ca acest teren să fie cedat Întreprinderii L., contra cost şi cu întocmirea formelor legale.
Au arătat reclamanţii că nu au fost întocmite formele legale, nu a operat o expropriere, nu s-a executat nicio construcţie pe acest teren de către SC L. SA, îngrădirea făcându-se în mod abuziv, în condiţiile în care nici în prezent nu este utilizat de către această societate.
Prin încheierea din 26 octombrie 2009, Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea de Apel Cluj cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, suspendând judecarea cauzei.
2. Soluţia Curţii de apel
Prin Sentinţa Civilă nr. 82/2010 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi respinsă în consecinţă excepţia de nelegalitate invocată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că deşi art. 4 din Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate oricând, deci fără limită de timp, trebuie observat dacă termenul în care o parte poate să invoce această excepţie nu a fost modificat prin raportare la art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, care se referă la aplicarea cu prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi la necesitatea ca normele de drept intern sa fie compatibile şi concordante cu normele şi jurisprudenţele comunitare.
S-a mai reţinut că urmare efectului direct al dreptului comunitar, judecătorul naţional este ţinut să nu aplice prevederile din dreptul intern care ar contraveni aplicării normelor comunitare, iar prevederile comunitare şi jurisprudenţa C.J.C.E. sunt în sensul că excepţia de nelegalitate poate fi invocată în termenul în care poate fi introdusă şi o acţiune directă în anulare.
A mai reţinut judecătorul primei instanţe că Sentinţa nr. 6403/1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost pronunţată în contradictoriu cu reclamanţii, astfel încât aceştia cunoşteau, cel puţin de la acea dată, despre existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC L. SA.
Chiar şi în ipoteza în care prevederile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 29/1990, nu permiteau atacarea cu succes a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acest lucru s-a schimbat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, or, a constatat prima instanţă, de la data intrării în vigoare a legii şi până la data de 21 octombrie 2009, când s-a invocat excepţia de nelegalitate, termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost depăşit.
3. Recursul declarat de autorii excepţiei de nelegalitate
Împotriva sentinţei Curţii de apel au formulat recurs M.R. şi M.I., formulând critici pe care le-au încadrat în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De asemenea, recurenţii au solicitat şi examinarea hotărârii atacate prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ.
Recurenţii combat hotărârea atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:
3.1 Instanţa a ignorat jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale şi a acordat prevalenţă în mod greşit principiului securităţii juridice, în detrimentul dreptului de proprietate şi dreptului la un proces echitabil.
Dezvoltând motivul enunţat, recurenţii au arătat că prin mai multe decizii, între care şi Decizia nr. 426/2008, Curtea Constituţională a constatat concordanţa dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu Constituţia României, dar şi cu legislaţia comunitară şi cu C.E.D.O., iar instanţele de judecată ar trebui să dea întâietate acestui punct de vedere.
Pe de altă parte, recurenţii au expus ideea potrivit căreia nu există nicio raţiune pentru valorificarea cu prioritate a principiului securităţii raporturilor juridice, în condiţiile în care ocrotirea dreptului de proprietate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 § 1 din Convenţie ar trebui să conducă la examinarea pe „fondul" său a excepţiei de nelegalitate invocate.
3.2 Soluţia adoptată conduce la concluzia că recurenţii nu au la dispoziţie nicio posibilitate legală de contestare a actului administrativ vizat de excepţie.
Recurenţii susţin că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu sunt clare iar aplicarea lor nu este previzibilă. În concret, recurenta M.R. reclamă împrejurarea că, neputând dovedi vătămarea unui drept în anul 1999 nu a putut formula o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 29/1990.
În ceea ce îl priveşte pe celalalt recurent, M.I., acesta arată că la data introducerii acţiunii, în luna iulie 2009, era în termen să conteste şi pe cale directă certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în contextul art. 11 din Legea nr. 554/2004.
3.3. Actul administrativ atacat cu excepţia de nelegalitate a fost emis cu încălcarea prevederilor legale.
În esenţă, recurenţii susţin că la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, intimata SC L. SA nu avea în patrimoniu, în mod legal, terenul înscris în C.F. Baciu.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma recursului declarat, cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că nu există motive de modificare sau casare a acesteia.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Excepţia de nelegalitate invocată de recurenţii-reclamanţi într-un proces civil având ca obiect plângerea formulată în temeiul art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 0334 eliberat de Ministerul Industriilor în favoarea intimatei pârâte SC L. SA, în ceea ce priveşte suprafaţa de 1.900 mp.
Necontestat, actul supus controlului de legalitate pe calea procedurală a excepţiei de nelegalitate este un act administrativ individual.
Judecătorul de la Curtea de apel, pentru considerentele expuse la pct. I.2 din decizie, a reţinut că excepţia de nelegalitate poate fi invocată în termenul în care poate fi introdusă şi acţiunea directă în anularea actului respectiv şi a respins-o, apreciind că părţile nu mai sunt în termen să formuleze o atare acţiune.
Înalta Curte constată însă că, deşi prima instanţă a pornit de la o premisă greşită, a concluzionat corect în sensul că legalitatea actului administrativ nu poate fi examinată oricând, pentru că s-ar ajunge la încălcarea unor principii fundamentale ale dreptului.
Răspunzând punctual criticilor formulate de recurenţi prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Este adevărat că prin Decizia nr. 874 din 10 iulie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 şi a art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007, făcând trimitere la mai multe decizii anterioare, cu nr. 404, 425 şi 354/2008, prin care a reţinut că textele de lege criticate sunt în acord cu principiul stabilităţii raporturilor juridice care, deşi nu este consacrat expres în Constituţia României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală şi din preambulul C.A.D.O.L.F., cu principiul neretroactivităţii legii, cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice şi cu dispoziţiile art. 126 alin. (6), care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.
Fără a ignora sau nega consistenţa argumentelor reţinute în contenciosul constituţional, Înalta Curte nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul naţional este chemat în mod direct şi nemijlocit să facă efective drepturile şi libertăţile consacrate de C.A..D.L.F., aşa cum au fost interpretate în jurisprudenţa C.E.D.O., aceasta constituind o garanţie a aplicării blocului de convenţionalitate în dreptul intern, atât în privinţa calităţii legii naţionale, cât şi în interpretarea şi aplicarea acesteia.
Cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (2) din Constituţia României instituie, pentru situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale, regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepţiei de nelegalitate pe care o reglementează ar fi aplicabilă şi actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice, element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul Convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi şi în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti [(cauza B.c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999 (M. Of., nr. 414/31.08.2000), cauza S.H. c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002, cauza P. c. României, hotărâre din 11 decembrie 2008)].
Deşi se referă la repunerea în discuţie, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, argumentele Curţii de la Strasbourg pot fi reţinute şi în cazul actului administrativ unilateral individual intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, actul administrativ unilateral fiind emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă caracter obligatoriu şi executoriu din oficiu.
Este adevărat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, dar beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.
De aceea, Înalta Curte constată că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situaţie ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din C.A.D.O.L.F., interpretat în lumina preambulului Convenţiei.
Cât priveşte afirmaţia recurenţilor referitoare la ignorarea dreptului lor de proprietate şi, prin aceasta, la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Înalta Curte consideră că este complet lipsită de suport.
Recurenţii nu au un „bun" în sensul conturat de jurisprudenţa C.E.D.O. Simpla depunere a unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate nu poate reprezenta o „speranţă legitimă la restabilirea proprietăţii" în sensul pe care Curtea de la Strasbourg l-a conferit acestei sintagme, „revenind în primul rând instanţelor naţionale competenţa de a tranşa această chestiune, Curtea neputând specula asupra modului în care se va încheia procedura" (cauza L.H. c. României, hotărârea din 3 decembrie 2002, § 43).
1.2. Rezolvarea dată excepţiei de nelegalitate nu aduce atingere dreptului recurenţilor la un proces echitabil, privit din perspectiva poziţiei lor procesuale, pentru că ei aveau la îndemână alte remedii procesuale.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte observă că, cel puţin de lege lata, în reglementarea naţională nu există nicio condiţionare, între acţiunea în anulare şi excepţia de nelegalitate a actului administrativ individual, în privinţa termenelor în care acestea pot fi formulate.
Singurul reper temporal, în privinţa excepţiei, îl reprezintă momentul intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, pentru argumentele deja expuse în analiza primului motiv de recurs.
Ca atare, nu exista niciun impediment legal pentru ca recurenţii-reclamanţi să formuleze acţiune în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în termenele şi cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 7 alin. (3) şi (7) şi art. 11 din Legea nr. 554/2004.
În orice caz, după cum însuşi recurentul M.I. subliniază în memoriul de recurs, el nu a fost parte în dosarul nr. 21/1999 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi, prin urmare, a luat cunoştinţă despre existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate în discuţie abia în momentul comunicării Hotărârii nr. 741 din 24 iunie 2009 a Comisiei Judeţene Cluj pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Ca atare, la data formulării excepţiei de nelegalitate, el era în termen să conteste pe cale directă actul administrativ individual.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că nu există temei pentru a accepta teza recurenţilor în sensul că nu au avut acces la un tribunal, ori că procedura în faţa acestuia nu a fost echitabilă.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte observă că examinarea celui de-al treilea motiv de recurs, nu mai este posibilă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.R. şi M.I. împotriva sentinţei civile nr. 82/2010 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2829/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2846/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
