ICCJ. Decizia nr. 291/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 291/2010
Dosar nr. 38050/3/2008
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.A.G., A.M.C., A.V.C., B.A., B.F.M., B.L., B.F.D., B.S., B.I., B.G., B.T., B.L.M., B.C.G., B.C., B.F., B.E., B.L., B.G., C.V., C.P., C.M., C.L., C.E., C.I.C., C.N.M., C.S.I., D.F., D.M.D., D.I., D.S., D.V., D.I., D.C., D.M.D., E.G.E., F.L., F.B.G., F.A., G.E., G.P., G.A., G.N., H.A.C., H.M.V., H.D., H.V., I.M.A., I.A.M., l.T.P.A., I.M.A., I.D.N., I.N., I.L.V., J.M., J.C., L.M., M.I., M.D.S., M.D.M., M.O.E., M.A.O., M.V., M.C.M., M.C., M.S.I, M.l., M.A.C., M.R., N.E.F., N.H.L., N.A., N.M.V., N.G.C., N.P.L., N.M., O.V., U.N., P.A.N., P.M., P.L.M., P.E.I., P.M., P.M., R.C.A., R.L., R.E., S.D., S.G., S.R., S.A.M., Şt.O.A., T.H.T., Ţ.L., T.P., T.C., U.A., U.G., V.M.M.N., V.Şt., V.R.E., V.C.D., V.G., Z.L., V.R.N. şi V.V., toţi reprezentaţi de S.N.F.P. care au chemat în judecată pe pârâţii C.N.S.A.S. şi Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună obligarea acestora la plata suplimentului postului in procent de 25 % din salariul tarifar de încadrare si suplimentul corespunzător treptei de salarizare in procent de 25 % din salariul tarifar de încadrare, începând cu data de 22 martie 2004 actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului la data plaţii efective, precum şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În fapt, reclamanţii au arătat ca au fost încadraţi funcţionari publici la C.N.S.A.S. şi că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, pentru activitatea desfăşurată, au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază; sporul pentru vechime în muncă, suplimentul potului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Reclamanţii au mai arătat că, aplicarea dispoziţiilor referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare a fost suspendată succesiv prin OUG nr. 92/2004 şi OG nr. 2/2006 până la data de 31 decembrie 2006, reintrând de drept în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007.
De asemenea, au mai considerat că suspendarea drepturilor privind aceste categorii de sporuri, prin textele de lege amintite este neconstituţională şi nelegală.
Au mai arătat că normele legale de suspendare contravin prevederilor art. 41 şi 53, 16 şi 15 alin. (2) din Constituţie şi art. I din Protocolul adiţional I la C.A.D.O.L.F.
În drept, reclamanţii au invocat prevederile Legii nr. 188/1999 şi ale art. I din Protocolul adiţional I la C.A.D.O.L.F.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, deoarece acordarea acestor drepturi salariale a fost suspendată prin lege, sporurile cuvenite funcţionarilor publici nu pot fi decât acelea prevăzute în sistemul de salarizare aprobat prin lege, specific acestor categorii de salariaţi şi că nu se poate determina întinderea suplimentelor salariale, nefiind reglementata modalitatea de acordare a suplimentelor.
Prin sentinţa civilă nr. 3023 din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 1219 din 24 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea faţă de această parte.
De asemenea, a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
A apreciat ca fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor întrucât reclamanţii nu au raporturi de serviciu cu această parte, care nu este subiect al raportului juridic dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a observat că drepturile solicitate de reclamanţi, respectiv suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare nu au fost reglementate complet prin Legea nr. 188/1999, întrucât actul normativ, deşi face referire la aceste drepturi, nu conţine norme care să menţioneze criteriile de aplicare, în sensul precizării modalităţii de calcul a drepturilor pretinse, ipoteză în care nu se poate vorbi de existenţa acestora.
A mai considerat că stabilirea cuantumului drepturilor revendicate fie pe cale judiciară, fie pe cale administrativă ar însemna încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.
A concluzionat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 38 şi art. 39 C. mucii şi nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. I la C.A.D.O.L.F., drepturile pretinse, nefiind certe, lichide şi exigibile.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.N.F.P., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că cele două suplimente solicitate sunt, potrivit OG nr. 6/2007, elemente componente ale salariului funcţionarilor publici, iar neacordarea lor înseamnă încălcarea art. 1 şi art. 6 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
A apreciat că prima instanţă în mod greşit a considerat că acordând drepturile pretinse s-ar substitui puterii legislative, deoarece instanţa investită cu judecata cererii este chemată nu numai să interpreteze legea naţională ci şi normele C.E.D.O.
Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs şi din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, având în vedere considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, au fost suspendate pentru perioada 2004 – 2006 dispoziţiile referitore la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Totodată, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind nomele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Înalta Curte observă că dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii solicită plata drepturilor, nu au fost prevăzute nici suplimentul postului, nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Aşa fiind, a încuviinţa susţinerile recurenţilor şi a obliga intimatul pârât C.N.S.A.S. să acorde cele două suplimente pretinse pentru perioada menţionată în acţiune, ar însemna ca instanţa de judecată să stabilească cuantumul celor două sporuri, în lipsa unor reglementări şi criterii legale.
Numai că, un asemenea demers ar echivala cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în locul şi rolul ce-i revin fie puterii legislative, prin adoptarea legii de salarizare a funcţionarilor publici, fie puterii executive, prin emiterea normelor de organizare a executării actelor normative în litigiu, astfel cum a apreciat în mod corect şi instanţa de fond.
În acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008 arată că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", aşadar că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executorului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este posibil de exercitare efectivă.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentului potrivit căreia s-ar fi încălcat dispoziţiile Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., întrucât sporurile pretinse reprezintă drepturi de creanţă şi constituie bunuri în sensul prevederilor în materie ale Convenţiei Europene evocate.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, ca valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional la C.E.D.O., dar, în acelaşi timp, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat". (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. şi alţii împotriva Spaniei).
În acelaşi mod, jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor" (K. împotriva Slovaciei, § 52; C. împotriva României, § 49).
Nu se poate reţine că în dreptul intern ar exista o jurisprudenţă bine stabilită, astfel că Înalta Curte constată că din perspectiva legalităţii actelor normative în materie, cuantificarea celor două suplimente pretinse de recurent nu este posibilă.
De altfel, în practica judiciară constantă a instanţei supreme s-a statuat că, în actualul cadru legislativ, acordarea drepturilor solicitate în favoarea funcţionarilor publici nu este posibilă pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, şi va menţine sentinţa civilă atacată, ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.N.F.P. împotriva sentinţei civile nr. 1219 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 286/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 296/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
