ICCJ. Decizia nr. 286/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 286/2010
Dosar nr. 5697/2/2008
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.M., anularea licenţei de concesionare pentru exploatare nr. 857 din 17 septembrie 1999 pentru resursele şi rezervele din cuarţ, din zăcământul Siglău Mare Uricani aparţinând SC R. SRL.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a solicitat pârâtei să-i elibereze licenţă pentru exploatarea rezervelor de cuarţ din zăcământul Siglău Mare Vricani, aflând cu această ocazie că o altă societate şi anume SC R. SRL deţine licenţa fără să exploateze zăcământul.
Reclamanta a mai arătat că titularul licenţei a obţinut de la B.R.S. un credit de 5 milioane dolari S.U.A. şi un depozit bancar în valoare de 3 milioane dolari S.U.A., iar ulterior, întrucât nu s-au executat obligaţiile decurgând din contractele de finanţare, s-a procedat la executarea silită prin scoaterea la licitaţie a licenţei, deşi acest lucru nu este permis de lege. În aceste condiţii s-ar impune retragerea licenţei pentru ca aceasta să fie acordată unei alte societăţi care să sefolosească de ea.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 ianuarie 2009 s-a dispus introducerea în cauză a SC R. SRL, întrucât hotărârea ce se va pronunţa este susceptibilă să afecteze drepturile acestei societăţi.
Instanţa a solicitat A.N.R.M. să prezinte actele care au stat la baza emiterii licenţei însă pârâta a refuzat depunerea acestor acte.
Prin sentinţa civilă nr. 2157 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei şi a anulat licenţa de concesionare pentru exploatare nr. 857 din 17 septembrie 1999.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
A apreciat că în condiţiile în care pârâta, A.N.R.M. nu a dat curs dispoziţiei instanţei de a prezenta actele care au stat la baza emiterii licenţei, devine credibilă susţinerea reclamantei potrivit căreia SC R. SRL nu este îndreptăţită la păstrarea licenţei de concesionare, întrucât nu exploatează zăcământul, fapt reieşit şi din împrejurarea că această societate comercială nu a depus bilanţul pe anul 2007.
În consecinţă, prima instanţă a anulat licenţa de concesionare a pârâtei SC R. SRL, dispunând aplicarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 85/2003.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.R.M.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanţa de fond a anulat licenţa de concesionare fără a constata că s-ar fi încălcat vreo dispoziţie legală în materie şi că şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, numai autoritatea competentă fiind îndrituită să dispună anularea licenţei titularului.
A mai arătat că prima instanţă a anulat licenţa de concesionare deşi în cauză nu era îndeplinită situaţia premisă, în sensul că titularul nu a fost sancţionat şi notificat anterior anulării licenţei şi că reclamanta nu a probat existenţa unui drept sau interes legitim care să îi fi fost vătămat prin acordarea licenţei de concesionare.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile atacate ca fiind legală şi temeinică.
A menţionat că prima instanţă a precizat dispoziţiile legale pe care se întemeiază soluţia, că a judecat în limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti şi că recurenta nu poate invoca neîndeplinirea culpabilă de către ea însăşi a unor prevederi legale.
În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia reclamanta nu ar fi probat existenţa unui drept sau interes legitim în cauză, intimata reclamantă a precizat că ea însăşi este o societate comercială al cărui obiect principal de activitate îl reprezintă extracţia cuarţului, astfel că are interesul să se creeze premisele participării la exploatarea reală a zăcământului.
Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs formulate şi din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce preced.
Se constată că atât cererea de chemare în judecată cât şi hotărârea instanţei de fond se fundamentează pe dispoziţiile legale în materie, şi anume art. 34 din Legea nr. 85/2003, Legea minelor.
Potrivit acestui text de lege „Autoritatea competentă anulează licenţa/permisul titularului sancţionat contravenţional, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, când constată că.
a) titularul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate cu privire laautorizarea şi termenul privind începerea activităţilor miniere;
b) titularul continuă sistarea lucrărilor pe o perioadă mai mare de 60 de zile fără acordul autorităţii competente".
Faţă de această situaţie, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, motivul de recurs potrivit căruia prima instanţă a dispus anularea licenţei de concesionare fără a constata că s-ar fi încălcat vreo dispoziţie legală în materie.
Cu privire la motivul de recurs relativ la depăşirea limitelor atribuţiilor puterii judecătoreşti, Înalta Curte reţine că prima instanţă a pronunţat soluţia în exercitarea prerogativelor conferite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legale de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ, având în vedere faptul că principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului interesului public.
Nici motivul de recurs referitor la neîndeplinirea în cauză a situaţiei premisă şi anume că titularul licenţei nu ar fi fost sancţionat şi notificat anterior anulării licenţei, nu poate fi reţinut.
În mod corect prima instanţă a constatat că din probatoriul administrat rezultă că pârâta SC R. SRL nu a desfăşurat niciun fel de activitate în anul 2007, nefiind îndreptăţită la menţinerea licenţei de concesionare întrucât nu exploatează zăcământul pentru care a primit licenţă.
Dacă lucrurile ar fi stat altfel, recurenta pârâtă putea să administreze probe care să demonstreze că titularul licenţei îşi îndeplineşte obligaţiile legale, astfel că refuzul acesteia de a prezenta, la cererea primei instanţe, actele care au stat la baza emiterii licenţei a fost socotit de instanţa de fond ca dovedind pretenţiile reclamantei, potrivit art. 174 C. proc. civ.
În sfârşit, în legătură cu motivul de recurs privind lipsa dreptului ori a interesului legitim al intimatei reclamante, instanţa de control judiciar reţine că intimata este o societate comercială al cărei obiect principal de activitate îl reprezintă extracţia cuarţului, având deci interesul de a se crea condiţiile pentru a dobândi dreptul de a exploata zăcământul respectiv.
În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul pârâtei A.N.R.M., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.R.M. împotriva sentinţei civile nr. 2157 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 255/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 291/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
