ICCJ. Decizia nr. 233/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 233/2010
Dosar nr. 2942.1/108/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată reclamantul M.I. a chemat în judecată pârâţii U.N.B.R. - Baroul Arad şi U.N.B.R. – C.N.U.B. Bucureşti, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se anuleze Decizia nr. 99 din 26 octombrie 2007 a C.B. Arad şi Decizia nr. 290 din 15 decembrie 2007 a C.U.N.B.R. şi să se dispună primirea sa în avocatură ca avocat definitiv, cu scutire de examen.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că solicitarea de primire în avocatură şi-a întemeiat-o având în vedere art. 16 alin. (2) lit. a) şi art. 19 pct. 2 din Legea nr. 51/1995 raportat la art. 16 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, invocând titlul de doctor în drept, şi că nu a refuzat în mod expres intrarea în avocatură fără examen ca stagiar, aşa cum au motivat pârâţii.
Reclamantul a mai precizat că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege deoarece art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1995, raportat la art. 19 pct. 2 din Legea nr. 51/1995, prevede că dobândeşte calitatea de avocat definitiv cel care a fost înscris în profesie în condiţiile art. 16 alin. (2), dacă a fost definitivat în funcţia juridică pe care a exercitat-o înainte de primire în avocatură.
Reclamantul a mai menţionat că a fost definitivat în funcţia juridică pe care a deţinut-o astfel cum este prevăzută în art. 281 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, prin funcţia juridică în sensul art. 19 din aceeaşi lege, înţelegându-se „funcţia îndeplinită efectiv după absolvirea facultăţii şi după susţinerea examenului de licenţă".
Pârâţii, prin întâmpinările formulate, au arătat că reclamantul poate fi primit în profesie cu scutire de examen ca avocat stagiar, iar nu ca avocat definitiv; că din interpretarea dispoziţiilor art. 19, coroborat cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. a) şi b), rezultă că titlul de doctor în drept este suficient pentru primirea în profesie fără scutire de examen, nu însă şi pentru dobândirea calităţii de avocat definitiv; şi că pentru aceasta este necesar a îndeplini şi condiţia vechimii de 10 ani în funcţiile de judecător, procuror, nota public, consilier juridic, sau jurisconsult.
Pârâţii au mai susţinut că reclamantul nu poate să se prevaleze de dispoziţiile HG nr. 498/2004 deoarece acest act normativ echivalează în mod expres cu funcţia de consilier juridic doar funcţia de execuţie de ofiţer, funcţiile de conducere fiind excluse de la această echivalare, că adeverinţa eliberată de M.I.R.A. sub nr. 64263 din 24 octombrie 2007 nu atestă definitivarea în funcţie a reclamantului, de vreme ce acesta a fost încadrat definitiv; că toate funcţiile indicate de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 sunt supuse unei proceduri de definitivare în general sub forma unui examen şi că, în schimb, în funcţiile asimilate nu există, în general, examene de definitivat şi nici o altă procedură de definitivare, fiind evident că reclamantul doreşte să profite de o ambiguitate terminologică creată prin modul în care a fost redactată adresa M.I.R.A.
Prin sentinţa civilă nr. 209 din 18 iunie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 99 din 26 octombrie 2007 emisă de C.B. Arad şi Decizia nr. 290 din 15 decembrie 2007 emisă de C.U.N.B.R. şi a obligat U.N.B.R. – C.B. Arad la emiterea Deciziei de primire în B. Arad, ca avocat definitiv, cu scutire de examen, a reclamantului M.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data formulării cererii de primire în avocatură, dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, prevedea posibilitatea primirii în profesie, cu scutire de examen, a titularilor diplomelor de doctor în drept.
De asemenea, în forma anterioară, Legea nr. 51/1995 prevedea la art. 19 alin. (2) şi (3) şi condiţia de a fi „definitivat" în funcţie ori de a fi promovat examenul de definitivare în funcţia juridică exercitată anterior.
Instanţa de fond a mai apreciat că reclamantul a făcut dovada titlului de doctor în drept prin depunerea diplomei eliberate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării sub nr. 150 din 11 mai 2006, precum şi dovada definitivării în funcţie, prin depunerea adeverinţei nr. 64.263 din 24 octombrie 2007 eliberată de M.I.R.A. – I.G.P. – I.J.P. Arad, adeverinţă prin care se atestă că reclamantul a desfăşurat activităţi de poliţie judiciară între 23 august 1985 - 30 iunie 2007, fiind încadrat definitiv la data de 23 august 1985, la absolvirea instituţiei de învăţământ.
Adeverinţa menţionată corespunde cerinţelor avute în vedere de dispoziţiile art. 3 din HG nr. 498/2004 privind echivalarea stagiului efectuat în funcţii specifice poliţiei cu stagiul în funcţii civile, din documentul menţionat rezultând desfăşurarea de activităţi de poliţie judiciară, astfel încât devin incidente dispoziţiile de echivalare cu funcţia de consilier juridic, potrivit punctului 2.1 din Anexa nr. 4 la HG nr. 498/2004.
Cu privire la vechimea în funcţie, instanţa de fond a reţinut că aceasta este cerută de Legea nr. 51/1995, în redactarea sa iniţială, doar pentru cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b), iar nu pentru lit. a), a aceluiaşi articol. Astfel, din redactarea art. 16 rezultă fără echivoc necesitatea vechimii de 10 ani doar pentru solicitanţii care nu deţin titlul de doctor în drept. Concluzia de impune întrucât, dacă legiuitorul ar fi dorit ca şi titularii diplomei de doctor în drept să îndeplinească această condiţie a vechimii, ar fi prevăzut-o în mod expres şi la lit. a) nu doar la lit. b) a art. 16 din legea menţionată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâţii B. Arad şi U.N.B.R. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că:
- sentinţa atacată este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- primul argument al instanţei de fond este eronat. Art. 19, care stabileşte condiţiile de dobândire a calităţii de avocat definitiv, face trimitere la art. 16 alin. (2), însă trimiterea este doar la textul de la lit. b).
- în privinţa dobândirii calităţii de avocat definitiv este irelevantă calitatea de doctor în drept, prevăzută la art. 16 alin. (2) lit. a). Această calitate este relevantă numai pentru admiterea în profesie fără examen.
- pentru a accede la calitatea de avocat definitiv titularul diplomei de doctor trebuie să fi profesat. Iar art. 19 nu face decât să trimită la profesiunile enumerate la art. 16 alin. (2) lit. b).
- calitatea de doctor în drept este aşadar suficientă pentru primirea în profesie în regim de scutire de examen, dar nu este suficientă şi pentru dobândirea calităţii de avocat definitiv. Pentru a dobândi calitatea de avocat definitiv trebuie îndeplinit un prim criteriu, cel de la lit. b) şi anume existenţa unei vechimi de 10 ani în funcţiile de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult.
- cererea reclamantului a fost admisă în ceea ce priveşte înscrierea lui în profesie fără examen, dar nu şi în ceea ce priveşte înscrierea ca avocat definitiv.
Recurenţii mai susţin că în absolut toate funcţiile enumerate de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 există o procedură de definitivare, în general sub forma unui examen şi cu titlu de excepţie, la consilierii juridici, sub forma unei verificări după stagiu. Definitivarea are loc întotdeauna după parcurgerea unui interval de la intrarea în funcţie şi scopul ei este, în mod clar, acela de a atesta compatibilitatea persoanei cu funcţia (profesia) şi faptul că persoana a dobândit o serie de cunoştinţe şi/sau a dezvoltat o serie de capacităţi specifice funcţiei.
În fine se mai arată că în desfăşurarea activităţii sale reclamantul a exercitat funcţia de execuţie de ofiţer pe o perioadă mai mică de 10 ani, în restul perioadei exercitând o funcţie de conducere. Conform anexei 4, pct. 2, din HG 498/2004 se echivalează în mod expres cu funcţia de consilier juridic doar funcţia de execuţie de ofiţer. Funcţiile de conducere sunt excluse de la această echivalare, ele fiind echivalate cu funcţiile manageriale (director, director adjunct, etc.).
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată de recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma textului la data promovării cererii de către reclamant prevedea că, la cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen, titularul diplomei de doctor în drept.
De asemenea, potrivit art. 19 alin. (2) din acelaşi act normativ, dobândea calitatea de avocat definitiv cel înscris în profesie în condiţiile art. 16 alin. (2), dacă a fost definitivat în funcţia juridică pe care a exercitat-o anterior.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, calitatea de avocat definitiv se dobândeşte de cel care a promovat examenul de definitivare în funcţia juridică exercitată anterior.
Înalta Curte constată că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul a făcut dovada că este doctor în drept precum şi că a fost definitivat în funcţia juridică deţinută anterior.
Susţinerile recurenţilor potrivit cărora dispoziţiile art. 19 fac trimitere la art. 16 alin. (2) însă trimiterea se referă doar la textul de la litera b sunt nefondate şi nu pot fi primite.
Prevederile art. 16 din Legea nr. 51/1995 instituie regula generală pentru primire în profesia de avocat, examenul, dar şi excepţia, scutirea de examen.
De altfel, recurenţii-pârâţi recunosc faptul că este suficientă pentru primirea în profesie, fără examen, calitatea de doctor în drept, dar nu este suficientă şi pentru dobândirea calităţii de evocat definitiv.
În altă ordine de idei Înalta Curte apreciază că sunt nefondate şi criticile formulate de recurenţii-pârâţi cu privire la neîndeplinirea condiţiei definitivării în funcţia juridică deţinută anterior de intimatul-reclamant.
Şi de această dată Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că art. 19 din Legea nr. 51/1995 reglementează două situaţii respectiv cea a „definitivării în funcţie" [(alin. 2)] şi cea a promovării examenului de definitivare" [(alin. 3)], ceea ce înseamnă că nu este necesară o procedură expresă de definitivare sau un examen de definitivat, fiind suficient că reclamantul a fost definitivat ca urmare a absolvirii instituţiei de învăţământ, la data de 23 august 1985.
Înalta Curte apreciază neîntemeiată şi critica recurenţilor-pârâţi potrivit căreia HG nr. 498/2004 echivalează în mod expres cu funcţia de consilier juridic doar funcţia de execuţie de ofiţer, funcţiile de conducere fiind, în opinia recurenţilor-pârâţi, excluse de la această echivalare, deoarece actul normativ nu prevede o atare excludere.
De altfel, chiar şi în perioada în care reclamantul a ocupat o funcţie de conducere în cadrul poliţiei, a desfăşurat, în calitatea sa de ofiţer, activităţi de poliţie judiciară, astfel cum rezultă din adeverinţele depuse la dosar.
De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază neîntemeiată şi critica potrivit căreia pentru a putea fi primit în profesie reclamantul trebuia să îndeplinească condiţia prevăzută de art. 16 alin. (2) lit. b), privitoare la necesitatea vechimii de 10 ani în profesia de judecător, procuror, notar sau consilier juridic.
Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 16 din Legea nr. 51/1995, rezultă fără putinţă de tăgadă că vechimea de 10 ani prevăzută la alin. (2) lit. b) este necesară doar pentru cei care nu deţin titlul de doctor în drept.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B. Arad şi U.N.B.R. împotriva sentinţei civile nr. 209 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 23/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 236/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
