ICCJ. Decizia nr. 292/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 292/2010
Dosar nr. 48910/3/2008
Ședința publică din 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13 decembrie 2008, reclamanta Banca Turco - Română, prin Lichidator Judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea Deciziei nr. 10 din 15 februarie 2005 şi obligarea pârâtei la reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin Nota de constatare nr. 243 din 18 februarie 2003, A.N.A.F. a stabilit în sarcina Băncii Turco - Române un debit în sumă de 4.666.740 lei - impozit pe venituri din salarii, calculat prin estimare pentru perioada 2000 - 2001 cu includerea în mod nelegal a unor accesorii până la data de 28 februarie 2003.
Ulterior, prin Decizia nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004 s-au calculat accesorii suplimentare în cuantum de 238.953,48 RON pentru perioada 28 februarie 2003-05 noiembrie 2004.
î mpotriva acestei decizii s-a formulat contestaţia din 02 decembrie 2004, însă prin Decizia nr. 10 din 15 februarie 2005 s-a dispus suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală. prin adresa din 23 aprilie 2008 s-a solicitat reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 10/2005, însă cererea nu a fost soluţionată în sens pozitiv.
Reclamanta a susţinut că procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004 nu este influenţată de soluţia dată pe latura penală şi nici de modul de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actului principal, întrucât motivul pe care s-a întemeiat contestaţia se referă exclusiv la nelegalitatea calculării unor debite suplimentare ulterior datei de deschidere a procedurii falimentului.
Reclamanta a mai arătat că bănuiala existenţei unor fapte de natură penală nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale şi nu există înrâurire hotărâtoare a cercetărilor penale asupra modului de soluţionare a contestaţiei.
Printr-o cerere precizatoare, reclamanta şi-a modificat obiectul acţiunii solicitând să se constate nelegalitatea refuzului A.N.A.F. de a dispune repunerea pe rol a contestaţiei şi să fie obligată pârâta să reia procedura de soluţionare a contestaţiei din 2 decembrie 2004 formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004.
Pârâta a depus întâmpinare invocând necompetenţa Tribunalului Bucureşti şi excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune, întrucât decizia nr. 10 din 15 februarie 2005 nu a fost atacată în termenul reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 592 din 12 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi prin raportare la valoarea litigiului, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
În faţa Curţii de Apel Bucureşti s-a invocat şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată modificată, afirmându-se că nu se poate solicita repunerea pe rol a unei contestaţii dacă nu s-a cerut anularea deciziei de suspendare.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 2592 din 16 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtă să reia procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004.
Pentru a hotărî în acest mod, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune, prima instanţă a apreciat că, prin acţiunea modificată, reclamanta se plânge de refuzul autorităţii publice pârâte de repunere pe rol a contestaţiei, capăt de cerere care nu este prescris în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanta a solicitat repunerea pe rol a contestaţie prin cererile din data de 23 aprilie 2008 şi din data de 21 mai 2008.
A reţinut că a doua cerere formulată ca plângere prealabilă ar fi trebuit să primească răspuns la data de 21 iunie 2008, dată faţă de care acţiunea reclamantei din data de 16 decembrie 2008 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie de 6 luni reglementat de textul de lege evocat.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa de fond a constatat că petenta era îndreptăţită, pe tot parcursul suspendării, să formuleze o cerere de repunere pe rol iar intimata era obligată să soluţioneze o astfel de cerere potrivit dispoziţiilor legale. Faptul că decizia de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei a rămas definitivă prin neapelare nu interzice reclamantei să exercite acţiunea în contencios administrativ în măsura în care apreciază că modul de soluţionare a cererii de repunere pe rol este unul ilegal.
Relativ la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că soluţionarea contestaţiei nu era influenţată de cercetările penale invocate de intimată, obiectul contestaţiei fiind constatarea nelegalităţii calculării unor accesorii după momentul deschiderii procedurii falimentului, astfel că intimata era obligată să repună cererea pe rol şi să soluţioneze contestaţia pe fond.
3. Recursul pârâtei
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta - pârâtă a formulat următoarele motive de recurs:
3.1. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de fond a ignorat prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, aplicabile speţei, a reţinut greşit data înregistrării cererii de chemare în judecată, care în realitate a fost 18 decembrie 2008 şi a calculat termenul de prescripţie de la data răspunsului la procedura prealabilă, deşi potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul actelor administrative asimilate conform art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege (refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri sau nesoluţionarea cererii în termenul legal) nu este obligatorie plângerea prealabilă.
3.2. În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii, instanţa de fond nu a avut în vedere, pe de o parte, că Decizia nr. 10/2005, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, nu a fost desfiinţată de o instanţă de judecată, beneficiind de prezumţia de legalitate şi, pe de altă parte, că reclamanta nu a făcut dovada încetării motivului care a determinat suspendarea.
3.3. Cu privire la fondul cauzei, soluţia este greşită, pentru că în conformitate cu dispoziţiile art. 214 alin. (3) din O.G.nr. 92/2003, şi pct. 10.5 din Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 519/2005, procedura administrativă se reia la încetarea motivului care a determinat suspendarea. Totodată, a arătat că deşi a fost învestită cu analizarea legalităţii refuzului soluţionării contestaţiei, instanţa şi-a argumentat soluţia în sensul că nelegalitatea calculului accesoriilor poate fi verificată independent de soluţia dată în cauza penală.
În susţinerea punctului său de vedere, recurenta - pârâtă a invocat jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, făcând referire la o serie de decizii pronunţate în perioada 20 noiembrie 2007 - 5 februarie 2009.
4. Apărările intimatei - reclamante
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Banca Turco - Română - bancă în faliment prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, a răspuns criticilor formulate în recurs, după cum urmează:
4.1. Calculul termenului de prescripţie începând cu data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă este corect în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, pentru că prin înlăturarea în anumite situaţii a caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, legiuitorul a înţeles să faciliteze accesul la justiţie al persoanelor vătămate, iar nu să lipsească procedura prealabilă, atunci când este exercitată, de efectele sale.
4.2 Acţiunea este admisibilă, întrucât are ca obiect refuzul de rezolvare a cererii de repunere pe rol, iar nu decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative.
4.3. Cu privire la fondul cauzei, instanţa nu şi-a depăşit limitele învestirii, ci a analizat legalitatea motivelor refuzului de reluare a soluţionării contestaţiei - identice cu cele ale suspendării ei şi a reţinut corect că accesoriile calculate după data deschiderii procedurii falimentului nu depind de obligaţiile principale stabilite pentru perioadele anterioare.
II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata - reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul rezolvării cererii de reluare a procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004, emisă de D.G.A.M.C., prin care s-au calculat în sarcina Băncii Turco - Române accesorii în sumă de 238.953,48 lei, aferente perioadei 28 februarie 2003 - 5 noiembrie 2004.
Soluţionarea contestaţiei a fost suspendată prin Decizia nr. 10 din 15 februarie 2005, în temeiul art. 183 alin. (1) C. proc. fisc., în forma în vigoare la acea dată (în prezent art. 214), autoritatea fiscală reţinând că organul în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Cu referire expresă la motivele de recurs formulate de recurenta - pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:
1.1. Prescripţia dreptului la acţiune
Conform înscrisurilor depuse la dosarul de fond, cererea de reluare a procedurii administrative a fost înregistrată la autoritatea fiscală la data de 23 aprilie 2008, răspunsul negativ transmis prin adresa din 14 mai 2008 a fost înregistrat la Banca Turco - Română, din 16 mai 2008, iar acţiunea în justiţie a fost înregistrată la Curtea de apel la data de 18 decembrie 2008.
Între timp, intimata - reclamantă a formulat şi o plângere administrativă împotriva refuzului repunerii pe rol, din 21 mai 2008, înregistrată la A.N.A.F. la data de 5 iunie 2008, la care a primit răspuns negativ prin adresa din 21 iunie 2008, înregistrată la Banca Turco - Română din 1 iulie 2008.
Este adevărat că, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul refuzului de rezolvare sau a nesoluţionării în termenul legal a unei cereri adresate unei autorităţi publice nu este obligatorie plângerea prealabilă, termenul de sesizare a instanţei curgând, în aceste situaţii, de la data comunicării refuzului nejustificat de rezolvare a cererii sau, după caz, de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii (art. 11 alin. (1) lit. b) şi c) teza a II-a din legea nr. 554/2004).
În materie fiscală nu pot fi însă aplicate ca atare aceste norme de drept comun în contenciosul administrativ, pentru că prevederile speciale ale C. proc. fisc. conduc către concluzia că persoana lezată poate formula contestaţia administrativă şi în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri sau al tăcerii administraţiei fiscale.
În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 205 alin. (1) (”… Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”), art. 205 alin. (2) („Este îndreptăţit să formuleze contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ sau în lipsa acestuia”) şi art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. („Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act”).
În contextul normativ menţionat, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pronunţată de instanţa de fond, prin raportare la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile ca punct de plecare în calculul termenului de prescripţie, este corectă.
1.2. Inadmisibilitatea acţiunii
Refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, adresate unei autorităţi publice, dă naştere dreptului la acţiune pe calea contenciosului administrativ potrivit art. 52 din Constituţia României, precum şi art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că şi această chestiune de drept a primit o dezlegare corectă din partea primei instanţe. Motivele pe care recurenta - pârâtă şi-a întemeiat excepţia de inadmisibilitate sunt în realitate aspecte de fond, în raport cu care se evaluează caracterul justificat ori nu al refuzului.
1.3. Soluţionarea fondului cauzei
În esenţă, motivele pentru care intimata - reclamantă a solicitat reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei fiscale au vizat, pe de o parte, inexistenţa unei dependenţe a clarificării regimului juridic al accesoriilor calculate după data deschiderii procedurii falimentului de eventuala constatare a unor infracţiuni legate de naşterea debitului principal şi, pe de altă parte, împrejurarea că în toată perioada care s-a scurs din anul 2003 şi până în prezent, bănuiala existenţei unor fapte de natură penală - premisa suspendării procedurii administrative - nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale.
Şi sub acest aspect, hotărârea recurată este corectă, pentru că instanţa de contencios administrativ era îndrituită să verifice, chiar în lipsa unei hotărâri penale definitive, dacă mai subzistă temeiurile care au determinat suspendarea, cu asigurarea unui just echilibru între interesul public şi drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, pentru că măsurile dispuse de autoritatea fiscală nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea obiectivului propus, acela al evitării pierderilor fiscale la bugetul de stat.
Privite prin prisma coordonatelor în care se exercită controlul asupra modului în care recurenta-pârâtă şi-a exercitat dreptul de apreciere în soluţionarea cererii contribuabilului, prevederile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc., care stabilesc un moment obiectiv al reluării procedurii administrative, nu constituie un impediment pentru admiterea acţiunii.
În plus, faţă de cele reţinute de prima instanţă, nu este lipsită de semnificaţie împrejurarea că actul administrativ și fiscal a fost emis în data de 5 noiembrie 2004, debitele stabilite în sarcina reclamantei sunt aferente perioadei 2003 - 2004, iar suspendarea procedurii a fost dispusă prin Decizia nr. 10 din 15 februarie 2007, dată de la care s-au scurs 5 ani, perioadă care nu corespunde exigenţelor termenelor rezonabile cărora le este supusă conduita administraţiei.
În jurisprudenţa C.E.D.O., s-a reţinut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la acces la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat peste 3 ani rezolvarea unor cereri prin care petiţionarul solicita reexaminarea impunerii sale, amânând în mod nepermis o decizie judiciară în legătură cu principalele probleme privind debitele contestate (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).
2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de modificare sau de casare a sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Lege nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 2592 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 290/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2923/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
