ICCJ. Decizia nr. 285/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 285/2010
Dosar nr. 4948/2/2008
Ședința publică din 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta G.G. în contradictoriu cu pârâţii S.L. şi C.N.C.D., în temeiul Legii nr. 554/2004 şi O.G.nr. 137/2000, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să fie anulată Hotărârea Colegiului Director din 18 iunie 2008 şi pe fond, admiterea petiţiei formulate împotriva numitei S.L., astfel cum a fost precizată ulterior, privitor la comportamentul şi purtarea abuzivă, hărţuirea şi tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă de către pârâtă, începând cu 28 august 2007, respectiv stabilirea caracterului discriminatoriu al faptelor imputate şi sancţionarea reclamantei în vederea restabilirii situaţiei anterioare, prin aplicarea legislaţiei antidiscriminare şi acordarea sumei în cuantum de 1000 lei cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta a apreciat că „hotărârea contestată este netemeinică şi nelegală, fiind greşit motivată şi contradictorie în raport cu probele administrate, întrucât pe de o parte invocă jurisprudenţa proprie şi jurisprudenţa C.E.D.O. în situaţii identice cu speţa de faţă, iar pe de altă parte concluzionează în justificarea soluţiei adoptate că, deşi susţinerile reclamantei sunt confirmate de probele dosarului, în final decide clasarea dosarului, reţinând că faptele prezentate în cauză nu constituie acte de discriminare conform art. 2 şi urm. din O.G. nr. 137/200, respectiv că între conduita reclamatei şi demersul legal al petentei nu există o legătură de cauzalitate pentru dovedirea tratamentului advers”.
În conţinutul acţiunii, reclamanta a prezentat, pe larg, situaţiile concrete pe care le-a considerat ca fiind fapte de natură să contureze purtarea abuzivă şi tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă, precum şi dispoziţiile legale în materia discriminării pe care le-a ignorat Colegiul Director al C.N.C.D. când a pronunţat hotărârea atacată.
Prin întâmpinare, pârâtul C.N.C.D. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, fiind reiterate motivele de fapt şi de drept din cuprinsul deciziei contestate
Prin sentinţa civilă nr. 657 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
A examinat susţinerile reclamantei privind comportamentul pârâtei S.L. în calitate de registrator şef şi în raporturile cu reclamanta, susţineri referitoare la ameninţările, abuzurile şi hărţuirile la care a fost supusă reclamanta şi a analizat normele legale relative la discriminare, hărţuire şi victimizare, respectiv O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Examenul analitic efectuat de prima instanţă a condus la concluzia că în mod corect, C.N.C.D. a reţinut că măsurile adoptate de către pârâta S. l. privind organizarea activităţii, managementul resurselor umane şi cele cu caracter administrativ nu au caracter discriminator, fiind justificate obiectiv de un scop legitim.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta G.G.
Recurenta invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii”, solicitând că în temeiul art. 3041 C. proc. civ., să fie examinată cauza sub toate aspectele.
În cererea de recurs sunt reluate argumentele pentru care prin cererea introductivă, a solicitat anularea Hotărârii Colegiului Director din 18 iunie 2008 a C.N.C.D. şi pe fond admiterea cererii şi constatarea că faptele sesizate sunt acte de discriminare conform O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi aprobările ulterioare, republicată.
Apreciază recurenta că soluţia apare ca netemeinică şi nelegală pentru că prima instanţă nu a avut în vedere că hotărârea contestată are o motivare contradictorie în raport cu probele administrate, cu jurisprudenţa proprie şi jurisprudenţa C.E.D.O. în situaţii identice cu speţa de faţă.
Astfel, sunt expuse aspecte legate de modalitatea de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către pârâta S.L., din cauza căreia ar fi fost supusă unui tratament diferenţiat, cu caracter discriminatoriu, faptele descrise în petiţia cu care a sesizat C.N.C.D. constituind fapte de discriminare, potrivit art. 1, art. 2 şi art. 6 din O.G. nr. 137/2000.
Recurenta apreciază că, datorită atacării în instanţă a deciziei de sancţionare a sa a fost victimizată, fiind vorba deci de victimizare ca formă a discriminării, un tratament advers, venit ca o reacţie la o plângere, cu privire la principiul tratamentului egal la locul de muncă.
Prin întâmpinare, intimatul C.N.C.D. a solicitat respingerea recursului ca netemeinic şi nelegal.
Susţine intimatul că în raport cu documentaţia aflată la dosar, aspectele sesizate de recurentă nu constituie un tratament discriminatoriu conform O.G. nr. 137/2000.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, în raport de criticile formulate, precum şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurenta - reclamantă a sesizat C.N.C.D. cu plângerea din data de 27 august 2007 cu unele aspecte privitoare la folosirea abuzivă a atribuţiilor funcţiei deţinute de intimata - pârâtă S.L., registrator şef la O.C.P.I. Vâlcea, din cauza căreia ar fi fost supusă unui tratament diferenţiat cu caracter discriminatoriu.
Prin note scrise s-au completat motivele şi arată că prin tratamentul la care a fost supusă şi mediul ostil creat de aceeaşi intimată, i s-a creat o tulburare emoţională care i-a alterat starea de sănătate.
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţa, pe baza de rasa, naţionalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a. drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."
Astfel pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta, trebuie să îndeplinească, cumulativ,mai multe condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile); existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare; tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.
Tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Este adevărat că principiul egalităţii între cetăţeni, prin excluderea privilegiilor şi discriminării este garantat şi prin exercitarea drepturilor economice, sociale şi culturale, în special; dreptul la munca, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de munca echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru munca egala, la o remuneraţie echitabila şi satisfăcătoare.
De aceea O.G. nr. 137/2000 prevede că „sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), fata de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”.
Î n aceste condiţii se constată că O.G. nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele şi actele de discriminare, precum şi criteriile de discriminare, astfel că în mod corect s-a reţinut că măsurile adoptate de către angajator, referitoare la organizarea activităţii sau managementul resurselor umane, precum şi adoptarea unor măsuri cu caracter administrativ, nu au caracter discriminator, iar modalitatea în care se derulează raporturile contractuale de muncă ţine, în principal,de părţile contractante.
Nu se poate reţine ca un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, faptul că în considerentele acesteia se face referire la jurisprudenţa C.E.D.O., în condiţiile în care soluţiile pronunţate în contenciosul constituţional român sunt în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., care, în aplicarea principiului nediscriminării, prevăzut în art. 14 din Convenţie, a statuat că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoanele aflate în situaţii similare trebuie să-şi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Deci diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În consecinţă, nu se poate reţine în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire restricţie, excludere, preferinţă între persoane care se află în situaţii comparabile şi care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege şi care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.
În privinţa aspectelor invocate de recurenta - reclamantă, că urmare contestării deciziei de sancţionare, ar fi fost supusă şi victimizării, este de observat că în mod corect prin hotărârea contestată s-a reţinut pe baza probelor administrate că între demersul petentei de a sesiza şefii superior şi iniţiativa persoanei reclamate de iniţiere a activităţii de cercetare şi sancţionare administrativă nu există legătură de cauzalitate pentru dovedirea tratamentului advers astfel cum este definită şi sancţionată prin O.G. nr. 137/2000 în art. 2 alin. (7), iar împrejurarea că între cele două părţi există o stare conflictuală, aceasta nu poate fi reţinută ca fiind de natură discriminatorie conform prevederilor legale menţionate.
În consecinţă, faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a fost respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta G.G. împotriva sentinţei civile nr. 657 din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 284/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 287/2010. Contencios. Obligaţia de a face.... → |
|---|
