ICCJ. Decizia nr. 2998/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2998/2010
Dosar nr. 6259/2/2009
Şedinţa publică din 8 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4094 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii L.N. şi L.T. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe şi a obligat pârâtul să stabilească o dată de depunere de către reclamanţi, a cererii de redobândire a cetăţeniei române, într-un termen scurt, rezonabil. Prin aceeaşi sentinţă, curtea de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia invocată prin întâmpinare de către pârât, instanţa a apreciat că, aceasta este nefondată, dreptul la acţiune al reclamanţilor fiind, prin raportare la ultima cerere adresată de aceştia autorităţii pârâte, un drept actual. Faptul că situaţia solicitată de reclamanţi a fi rezolvată a rămas în continuare nerezolvată, a condus instanţa la concluzia că termenele reglementate de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie raportate la ultima cerere iar nu la cea adresată pârâtului în anul 2006.
Asupra fondului cauzei, instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că nesoluţionând timp de aproximativ 1 an cererea formulată de reclamanţi de stabilire a unei date pentru depunerea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române, pârâtul a depăşit limitele unui termen rezonabil în care avea, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană a cetăţeniei, adoptată la Strassbourg la 6 noiembrie 1997, obligaţia să soluţioneze o astfel de cerere - şi aceasta cu atât mai mult cu cât, primirea cererii de programare nu constituia decât primul pas în cadrul unei proceduri de o şi mai mare durată: cea a soluţionării de către Direcţia cetăţenie a Ministerului de Justiţie a cererii efective de redobândire a cetăţeniei române.
Împotriva acestei sentinţe, în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.
In susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esenţă, faptul că instanţa a pronunţa o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură, atunci când a dispus închiderea dezbaterilor, chiar dacă partea reclamantă, luând act de apărarea formulată în cauză - prin care a fost invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii - a depus înscrisuri ce nu i-au fost comunicate apoi şi părţii potrivnice, cum se impunea potrivit art. 112 şi art. 132 C. proc. civ. A susţinut recurentul-pârât că, fiind administrate dovezi noi, respectiv acte ce nu au fost ataşate acţiunii introductive, nu a avut posibilitatea de a aprecia aceste probe în conformitate cu dispoziţiile art. 138 alin. (2) C. proc. civ. instanţa procedând astfel la soluţionarea pricinii cu încălcarea principiului egalităţii de arme, rămânând în pronunţare pe excepţia inadmisibilităţii fără ca ministerul pârât să poată analiza actele depuse de partea adversă în combaterea excepţiei.
Mai mult, arată recurentul, prima instanţă deşi face referire atât în practicaua, cât şi în dispozitivul sentinţei atacate la excepţia inadmisibilităţii, în considerentele acestei sentinţe „se rătăceşte" într-un domeniu complet străin obiectului analizat, luând în discuţie excepţia prescripţiei la acţiune, ce nu a fost niciodată invocată în cauză.
In ceea ce priveşte critica de nelegalitate privitoare la greşita interpretare şi aplicare a legii de către prima instanţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, faptul că în mod greşit prima instanţă a reţinut că „termenul de 1 an ... poate fi considerat mai mult decât rezonabil" atâta timp cât un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt şi că, în cauză exista o justificare argumentată a împrejurării că reclamanţilor nu li s-a stabilit încă o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetăţeniei.
Recurentul susţine apoi, că la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău. Dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor,
În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
Consideră recurentul, că nu a fost indicat un temei legal pentru a sprijini ideea că stabilirea în cadrul activităţii MAE a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetăţeniei poate fi asimilată unui refuz nejustificat, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezelor cuprinse în definiţia legală a acestui termen juridic.
„Termenul rezonabil" de soluţionare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăseşte în legislaţia română de lege lata.
Recurentul mai menţionează că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudenţa CEDO dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte reclamantul.
Pe de altă parte, instanţa nu avea nici un temei legal pentru a obliga MAE să primească cererile reclamantului ... într-un „termen scurt, rezonabil" iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispoziţiilor normative scrise) şi este inacceptabil ca instanţa română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon.
Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabileşte în funcţie de toate circumstanţele relevante.
Recurentul susţine apoi, că având în vedere că legiuitorul a stabilit că numărul maxim de cereri primite în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăşi 30.000 de persoane, şi cum în baza de date a Secţiei Consulare a României în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetăţenei, criteriul cronologic de programare, fixat deja în practica MAE a dobândit un deplin suport legal, şi mai mult, are un caracter obligatoriu atât faţă de autoritatea solicitată, cât şi faţă de petenţi.
În ceea ce priveşte eforturile MAE de a găsi soluţii de „lege ferenda", recurentul menţionează la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea OUG nr. 36/2009 ce modifică şi completează Legea nr. 2/1991, potrivit căruia cererea şi documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi înregistrate şi la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcţiei Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetăţeniei române.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:.
1. În ceea ce priveşte motivul primul motiv de recurs:
Înalta Curte constată că în conformitate cu prevederile art. 312
alin. (3), teza a II-a, corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se pronunţă casarea hotărârii atunci când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Întrucât art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, se poate susţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Potrivit acestui text de lege, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Ca atare, nu orice act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale este nul, ci numai acela care îndeplineşte cumulativ condiţiile impuse de text, între care şi existenţa unei vătămări, respectiv a unui prejudiciu procesual ce poate fi constatat, în concret, din împrejurările cauzei, ori din finalitatea normei procedurale nerespectate.
În raport cu aceste prevederi, se constată că motivul de recurs întemeiat de pârât pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, în cauză neputând fi reţinută încălcarea de către prima instanţă a niciuneia din formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.
Astfel, împrejurarea că, prima instanţă a rămas în pronunţare asupra soluţiei pe care urma să o dea cauzei deduse judecăţii, fără a mai proceda la comunicarea actelor depuse de reclamanţi ca răspuns la apărările formulate de pârât prin întâmpinare, nu poate conduce la ideea că hotărârea astfel pronunţată, a fost dată cu neobservarea formelor legale şi nici că, procedând astfel, instanţa ar fi încălcat principiul egalităţii de arme, ce trebuie să guverneze, între altele, procesul civil.
În jurisprudenţa CEDO principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în fata unui tribunal, fără ca una din ele sa fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu - unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil - impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul" ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost - Huler contra Suediei, hotărârea 1997-1/24 noiembrie 1997).
Contrar celor susţinute de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că, în cauză, prima instanţă a reuşit să menţină „echilibrul" necesar desfăşurării unui proces echitabil, cele două părţi fiind tratate în mod egal în toate aspecte implicate de procedura de judecată, aşadar inclusiv în ceea ce priveşte comunicarea între acestea a pieselor dosarului care au servit la adoptarea deciziei sale.
De altfel, tocmai în vederea respectării principiului egalităţii de arme, instanţa de fond a şi admis suplimentarea probatoriului, permiţând astfel părţii reclamante să răspundă susţinerilor pârâtului care, ieşind din pasivitate, a formulat apărări pe calea întâmpinării, cu invocarea unei excepţii care, în cazul admiterii ei, ar fi condus la paralizarea acţiunii. în aceste condiţii, era firesc să li se permită reclamanţilor ofere un răspuns celor invocate prin întâmpinare, aceştia aflându-se practic, în ceea ce priveşte excepţia invocată în cauză, în situaţia de a se „apăra" procesual faţă de susţinerile pârâtului.
Având în vedere că înscrisurile depuse ulterior la dosar au avut menirea de a susţine apărările reclamanţilor în faţa excepţiei invocate de pârât, faptul că acestea nu au fost comunicate pârâtului, nu poate fi primit ca argument suficient pentru casarea, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a sentinţei primei instanţe, în condiţiile în care, prin necomunicarea acestor înscrisuri nu se poate reţine, cu just temei, că partea ar fi suferit o vătămare care să nu poată fi altfel înlăturată - astfel cum impun dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
In ceea ce priveşte susţinerile recurentului privitoare la încălcarea de către prima instanţă a formelor de procedură, prin analizarea în considerentele sentinţei atacate a unei excepţii ce nu fusese invocată în cauză, respectiv excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Înalta Curte reţine următoarele:
Este adevărat că prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, recurentul-pârât a invocat „excepţia inadmisibilităţii" acţiunii formulate de reclamanţi, excepţie pe care, a înţeles însă să o susţină „prin prisma pretinsei cereri depuse (de reclamanţi n.n.) în anul 2006".Or, în condiţiile în care, curtea de apel a soluţionat pricina înlăturând ca fundament al acţiunii reclamanţilor cererea adresată de aceştia autorităţii pârâte în anul 2006, (depăşirea termenului rezonabil de soluţionare fiind constatată de instanţă în sarcina pârâtului prin raportare la cererea formulată de reclamanţi în anul 2008) recurentul nu reuşeşte să justifice în ce constă vătămarea pe care calificarea diferită dată de prima instanţă excepţiei sale i-a cauzat-o, pentru a fi incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu raportare la art. 105 alin. (2) din acelaşi cod. Aşa fiind, instanţa de recurs va respinge şi acest argument ca nefondat.
2. In ceea ce priveşte criticile aduse de recurent soluţiei date de curtea de apel în ceea ce priveşte fondul cauzei:
Aşa cum, corect, a reţinut şi instanţa de fond, intimatul-reclamant s-a adresat în mai multe rânduri recurentului pârât, solicitând a fi programat la o anumită dată pentru depunerea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dar cererile acestuia nu au fost soluţionate de către autoritatea pârâtă care a invocat motive de ordin administrativ organizatoric.
Ne aflăm aşadar, în ipoteza „nesoluţionării în termenul legal a unei cereri", prevăzută de art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007, cererea formulată de intimatul-reclamant fiind aceea de a li se stabili o dată pentru depunerea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române a cărei soluţionare se încadrează în competenţa de soluţionare instanţei de contencios administrativ.
Prin urmare, în mod corect şi legal, instanţa de fond a constatat refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Afacerilor Externe - de a soluţiona cererea reclamantului-intimat şi 1-a obligat pe acesta la primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române, într-un termen „scurt, rezonabil".
Instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, deoarece autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
Totodată, stabilirea de către instanţă, în sarcina pârâtului a unui termen „scurt, rezonabil" pentru primirea cererilor reclamantului, a fost făcută în stricta aplicare a cadrului legal existent în materie, respectiv în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziţii anterior citate) precum şi a dispoziţiilor art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora, „Instanţa, soluţionând cererea (...) poate stabili, prin dispozitiv (...) un termen de executare"....
In aceste condiţii, susţinerea recurentului privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei instanţe, în ceea ce priveşte stabilirea acestei obligaţii în sarcina sa, este vădit nefondată.
Faptul că legiuitorul român a hotărât să îmbunătăţească cadrul legislativ în ceea ce priveşte procedura de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei române, prin adoptarea Legii nr. 359/2009, privind aprobarea OUG nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit art. II din noua lege, începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de redobândire sau acordare a cetăţeniei române, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 10 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se vor înfiinţa birouri teritoriale în subordinea Direcţiei cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, nu poate fi primit ca argument pertinent pentru justificarea nesoluţionării într-un termen rezonabil a cererii reclamantului, imposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui cadru administrativ corespunzător pentru preluarea şi analiza într-un termen rezonabil a cererilor de genul celei în discuţie, neputându-i fi opusă reclamantului.
Pentru toate aceste considerente, recursul formulat în cauză este nefondat şi va fi respins, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe, împotriva sentinţei civile nr. 4094 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2973/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3020/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
