ICCJ. Decizia nr. 3093/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3093/2010
Dosar nr. 21020/3/200.
Şedinţa publică din 11 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamanţii E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V. au formulat, în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), contestaţie împotriva Hotărârii nr. 272 din 12 mai 2008 emisă de pârât.
în motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin cererea adresată pârâtului la data de 19 februarie 2008, au solicitat să se constate discriminarea la care sunt supuşi ca urmare a atitudinii Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a nu plăti acestora sporul de vechime aferent perioadei 01 octombrie 2000-22 decembrie 2005, deşi au plătit aceste sporuri încă din anul 2006-2007 tuturor celorlalţi procurori din Bucureşti şi din ţară.
Au mai susţinut reclamanţii că prin, Decizia XXXVI a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 07 mai 2007 pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că magistraţii beneficiau în baza Legii nr. 50/1996 ulterior datei de 01 octombrie 2000 şi de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
Prin Hotărârea nr. 272 din 13 mai 2008 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a respins cererea reclamanţilor, constatând „că nu pot fi reţinute aspecte care intră sub incidenţa art. 2 din OG nr. 137/2000".
În acest sens, s-a reţinut că aspectele discriminatorii invocate de reclamanţi se circumstanţiază efectelor unor hotărâri judecătoreşti de admitere şi, respectiv de respingere a unor cereri privind drepturi ale unor persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile, această situaţie reprezentând o discriminare şi o încălcare a art. 14 din CEDO.
Pârâtul a considerat că nu este de competenţa sa să soluţioneze cererea ce i-a fost adresată, deoarece în cauză sunt aplicabile principiile organizării şi înfăptuirii justiţiei în România.
Arată reclamanţii că Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este nelegală, motivarea soluţiei de respingere fiind întemeiată exclusiv pe necompetenţa consiliului de a hotărî asupra situaţiei, deşi în dispozitivul hotărârii se arată că în situaţia petenţilor nu se poate reţine nici un aspect de discriminare prevăzut de OG nr. 137/2000 şi că prin această modalitate există contradicţie între considerente şi dispozitiv.
Reclamanţii au considerat că aceste susţineri privind necompetenţa în realitate adaugă la lege, care nu prevede nicio situaţie în care competenţa Consiliului de a constata situaţii discriminatorii ar fi limitată.
De asemenea, reclamanţii au arătat că pârâtul C.N.C.D. nu a făcut nicio analiză în urma căreia să se constate că prin neplata sporurilor, refuzată reclamanţilor, dar achitată celorlalţi magistraţi nu s-a produs nicio diferenţiere, în sensul legii care să aibă ca efect înlăturarea folosinţei sau exercitării unor drepturi ale petenţilor, nici că nu ar fi îndeplinite condiţiile alin. (4), nici că ar exista vreuna din justificările prevăzute de alin. (3).
Pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acţiunii, arătând că, fiind o autoritate de stat autonomă, ce nu poate analiza statuările instanţelor judecătoreşti şi nu se poate pronunţa asupra aspectelor corelative actului de justiţie.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2072 din 30 iunie 2008 a admis excepţia necompetenţei materiale, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 203 din 21 ianuarie 2010, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V., în Contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, aşa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele :
Prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 272 din 13 mai 2008 s-a stabilit că în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor vizând discriminarea între magistraţii care beneficiază de sporuri de vechime pentru perioada 01 octombrie 2000-12 martie 2007 şi magistraţii care nu beneficiază de acest spor, nu pot fi reţinute aspecte care intră sub incidenţa art. 2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
A motivat că potrivit art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boala cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul art. 1 din OG nr. 137/2000 priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile.
Aşadar, tratamentul discriminatoriu trebuie analizat având în vedere criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute de lege.
În speţă, reclamanţii invocă caracterul discriminatoriu al atitudinii conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, de a nu plăti acestora sporul de vechime, deoarece instanţele judecătoreşti au respins acţiunea acestora definitiv şi irevocabil în ceea ce priveşte plata acestor drepturi băneşti, în condiţiile în care alte instanţe judecătoreşti au admis acţiunile având acelaşi obiect ale altor procurori din ţară, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a achitat acestora drepturile băneşti.
Prima instanţă a reţinut că, prin hotărârea sa Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a arătat că nu poate analiza statuările instanţelor judecătoreşti, nu se poate pronunţa asupra aspectelor corelative actului de justiţie, în special cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanţelor de judecată.
De altfel, instanţa a constatat că nu poate adresa instrucţiuni instanţelor, în speţă membrilor acestora, în ceea ce priveşte exerciţiul funcţiilor lor şi nici să interzică executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
În speţă, se relevă soluţionarea diferită din partea instanţelor judecătoreşti a unor chestiuni de drept şi refuzul de a aplica statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în urma admiterii unui recurs în interesul legii, respectiv de a acorda drepturile băneşti (sporul de vechime) de care trebuie să beneficieze toţi magistraţii în conformitate cu Legea nr. 50/1996, raportat la respingerea acţiunii privind acordarea acestor drepturi de către instanţele judecătoreşti pentru reclamanţi. Interpretarea legii este atributul suveran al instanţei de judecată în opera de înfăptuire a justiţiei, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac.
Prima instanţă a constatat legalitatea hotărârii atacate care a reţinut ca situaţie de fapt că prin hotărârile judecătoreşti contradictorii prin recunoaşterea beneficiului drepturilor prevăzute de lege comparativ cu persoane aflate în situaţii similare, cărora nu li s-a recunoscut acelaşi beneficiu al drepturilor, rezultă o încălcare a art. 14 în coroborare cu art. din Protocolul 1 la CEDO (cauza Beian împotriva României).
În concluzie, prima instanţă a reţinut că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu ar putea să dispună ca o instanţă judecătorească să interpreteze legea într-o anumită manieră, să intervină în procesul de executare al hotărârilor judecătoreşti, fără a fi încălcate competenţele constituţionale arătate mai sus.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate fără a se indica temeiul juridic prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
După modul cum au fost expuse, Înalta Curte reţine că motivele de recurs, vizează hotărârea fondului sub următoarele aspecte:
- instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului de contestaţie ce a vizat contradicţia dintre considerentele şi dispozitivul hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Recurenţii arată că deşi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a invocat în considerente lipsa competenţei sale de a decide asupra situaţiei invocate de acesta, în dispozitivul hotărârii arată că în situaţia petenţilor nu se poate reţine nici un aspect de discriminare prevăzut de OG nr. 137/2000.
- Considerentele instanţei contravin soluţiei pronunţate, în sensul că deşi reţine că situaţia în care se află recurenţii este una dintre cele în care în conformitate cu jurisprudenţa CEDO se consideră încălcat art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 la CEDO , cu toate acestea consideră că nu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ar fi organismul care ar putea să constate această discriminare.
- Prima instanţă în mod greşit a reţinut că ar fi fost criticate hotărârile judecătoreşti prin care s-a solicitat plata sporului de vechime, nemulţumirea recurenţilor fiind legată de atitudinea actuală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care refuză plata acestor drepturi băneşti.
Recurenţii au invocat prin motivele de recurs excepţia de neconstituţionalitate a art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 19 alin. (3) din OG nr. 137/2000.
Prin Decizia nr. 1678 din 13 decembrie 2009 Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a celor două texte legale.
dispoziţiile art. 19 alin. (3) din OG nr. 137/2000 au fost abrogate prin articolul unic din Legea nr. 76/2009 pentru aprobarea OUG nr. 75/2008.
Cu privire la neconstituţionalitatea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Curtea Constituţională a reţinut că în realitate autorii excepţiei solicită modificarea textului de lege criticat.
Acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislativ pozitiv.
La data de 17 iunie 2009, recurenţii au depus o completare la motivele de recurs, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ. , motivele invocate deşi se circumscriu unor critici de nelegalitate nu pot constitui motive de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., putând fi avute în vedere în susţinerea celorlalte critici invocate de recurenţi dacă acestea ar viza aplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională.
Prin întâmpinare, intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fiind reluate aceleaşi apărări cuprinse în întâmpinarea depusă la fondul cauzei.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală aşa încât o va menţine.
Recurenţii-reclamanţi au supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Hotărârea nr. 272 din 13 mai 2008 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care s-a stabilit că raportat la cererea petenţilor, nu pot fi reţinute aspecte care intră sub incidenţa art. 2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat C.N.C.D. să se pronunţe cu privire la discriminarea creată între magistraţii care beneficiază de sporul de vechime pentru perioada 1 octombrie 2000 – 12 martie 2007 şi magistraţii procurori care nu beneficiază de acest spor.
Anterior sesizării C.N.C.D. , recurenţii, procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au formulat acţiuni în instanţă prin care au solicitat acordarea sporului de vechime, în situaţia acestora acţiunea fiind respinsă, cu toate că în cauze similare, respectiv altor magistraţi le-au fost admise acţiunile.
Prin hotărârea contestată s-a reţinut că C.N.C.D. nu poate analiza statuările instanţelor judecătoreşti, nu se poate pronunţa sine qua non asupra aspectelor corelative actului de justiţie în special cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanţelor judecătoreşti.
Astfel, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a pronunţat în esenţă, pe solicitarea reclamanţilor, pe excepţie reţinând că nu are competenţa de a analiza sesizările cu privire la interpretarea de către instanţele judecătoreşti a dispoziţiilor legale în domeniul salarizării, iar controlul acestei interpretări se realizează pentru exercitarea căilor de atac.
Într-adevăr, din examinarea OG nr. 137/2000 rezultă că atribuţiile Consiliului şi controlul exercitat de acest organ nu privesc modul în care instanţele judecătoreşti interpretează legea.
Potrivit art. 19 alin. (3) din OG nr. 137/2000, în vigoare la data pronunţării de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a C.N.C.D.
Mai mult, stabilirea prin lege a unor drepturi în beneficiul unor categorii profesionale în mod diferit în raport de altele, nu poate fi cercetat din punct de vedere al discriminării, în condiţiile OG nr. 137/2000.
Înalta Curte constată că prin hotărârea contestată s-au analizat aspectele semnalate de petenţi şi s-a constatat că Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu le poate reţine ca discriminatorii în sensul art. 2 din OG nr. 137/2000, astfel că nu este neconcordanţă între considerente şi dispozitiv de natură a conduce la anularea hotărârii contestate.
Prin urmare, se impune soluţia de respingere a solicitării petenţilor, în condiţiile în care aspectele reţinute privind situaţia creată prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti diferite în cauze similare, nu puteau fi analizate în condiţiile OG nr. 137/2000, iar controlul acestor interpretări şi soluţii se realizează prin exercitarea căilor de atac în condiţiile legii sau în aplicarea art. 329 C. proc. civ., pronunţarea unui recurs în interesul legii.
Cu toate acestea, o soluţie de modificare a hotărârii atacate, în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, ar fi pur formală, neavând nicio finalitate practică.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurenţilor că, de fapt, nu ar fi criticat hotărârile judecătoreşti prin care s-au respins acţiunile privind plata sporului menţionat, ci atitudinea parchetului care refuză plata acestor drepturi, în condiţiile în care aceste hotărâri judecătoreşti au intrat în puterea lucrului judecat.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că recursul este nefondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V. împotriva sentinţei nr. 203 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3074/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3099/2010. Contencios → |
|---|
