ICCJ. Decizia nr. 3127/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3127/2010
Dosar nr. 9238/2/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3822 din 10 noiembrie2009 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC E. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. şi pe cale de consecinţă a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 357 din 24 septembrie 2009, până la soluţionarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 6343/2/2008.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut, sub aspectul excepţiei invocate, că cererea este admisibilă în raport de prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004 republicată, împrejurarea că reclamanta a urmat sau nu procedura administrativă prealabilă neconstituind un fine de neprimire a cererii de suspendare, ci, eventual, un element de admisibilitate a cererii care vizează anularea deciziei respective.
Pe fondul cererii s-a constatat că anterior, executarea deciziei de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008 a fost suspendată prin sentinţa civilă nr. 220 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, reţinându-se existenţa unei îndoieli privind obligaţia de plată stabilită în condiţiile reorganizării reclamantei prin HG nr. 1342/2001. Prin Decizia nr. 118 din 22 aprilie 2008 s-a dispus desfiinţarea în parte a acestei decizii de impunere şi efectuarea unei noi verificări a impozitului declarat în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2002 şi 2005, consecinţa fiind emiterea deciziei de impunere nr. 357 din 24 septembrie 2008 a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză.
Examinând considerentele deciziei nr. 118 din 22 aprilie 2008 instanţa a mai constatat că Decizia nr. 3 din 21 ianuarie 2008, deşi un act distinct, constituie în realitate o recalculare a debitelor stabilite iniţial, fără modificarea temeiurilor de drept ale deciziei iniţiale. Pe cale de consecinţă, a apreciat că subzistă temeiurile care au stat la baza suspendării primei decizii, în caz contrar fiind încălcată puterea de lucru judecat a primei hotărâri deoarece se creează posibilitatea executării unor creanţe a căror existenţă a fost iniţial stabilită printr-un act deja suspendat pe cale judiciară.
2. Motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă A.N.A.F.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta A.N.A.F.
Au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 3041 C. proc. civ., în susţinerea cărora au fost prezentate, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de fond a reţinut în mod eronat, că în cauză cererea de suspendare a deciziei de impunere nr. 357 din 24 septembrie 2009 îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 14 cu referire la art. 215 alin. (2) din OG nr. 92/2003, în condiţiile în care o contestaţie administrativă nu a fost înaintată împotriva acesteia, precizările ulterioare depuse de reclamantă în dosarul nr. 6343/2/2008 neputând satisface cerinţa textelor de lege aplicabile;
- instanţa a făcut permanent referiri şi raportări la Decizia de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008, deşi aceasta este un act administrativ distinct; de altfel în cuprinsul considerentelor se fac referiri la această decizie, în aşa fel încât se pare că instanţa de fond s-a aflat în confuzie, apreciind că acest act formează obiectul cererii de suspendare, ceea ce nu corespunde însă realităţii şi actelor dosarului;
- hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii având în vedere faptul că nu sunt îndeplinite cerinţele legii, respectiv nu s-a demonstrat existenţa unui caz bine justificat şi nici a prevenirii unei pagube iminente;
- făcând ample referiri şi trimiteri la jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi, recurenta a mai arătat că executarea obligaţiilor contractuale nu poate constitui un argument pentru admiterea cererii de suspendare.
3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul este fondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi raportat la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte reţine că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu greşita aplicare şi interpretare a legii. Drept urmare, pentru cele în continuare arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. se va admite recursul de faţă cu consecinţa modificării în tot a sentinţei atacate şi în fond a respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 357 din 24 septembrie 2008.
Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.
Îndeplinirea respectivelor condiţii se analizează şi în contextul declanşării procedurii administrative prealabile conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
În cauza de faţă însă, după cum corect a susţinut şi recurenta, prima instanţă nu a examinat şi practic nu a raportat criteriile legale enunţate la Decizia nr. 357 din 24 septembrie 2009, făcând permanent referire la Decizia anterioară, nr. 3 din 21 ianuarie 2008. Deşi şi prima instanţă, prin considerentele sentinţei atacate, a reţinut că acest din urmă act emis este un act administrativ distinct, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt şi de drept nu a fost corect evaluată.
Astfel, actele dosarului atestă că împotriva deciziei de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 11240 din 21 ianuarie 2008, reclamanta intimată a formulat o contestaţie administrativă, admisă în parte prin Decizia nr. 118 din 22 aprilie 2008.
Prin acest din urmă act administrativ fiscal au fost desfiinţate în parte actele atacate şi s-a dispus efectuarea unui noi inspecţii fiscale, parţiale, în urma căreia a fost emisă o nouă decizie de impunere fiscală, nr. 357 din 24 septembrie 2008, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale distincte.
În aprecierea Înaltei Curţi criticile recurentei sunt fondate întrucât raţionamentul primei instanţe în sensul că motivele care au stat la baza suspendării primei decizii de impunere (nr. 3/2008) reprezintă automat, în virtutea principiului puterii lucrului judecat, temeiuri care să justifice şi suspendarea executării deciziei nr. 357 din 24 septembrie 2009, ce nu constituie decât o recalculare a debitelor, nu poate fi primit.
Fiind vorba evident de un act fiscal distinct, generat de admiterea parţială a contestaţiei reclamantei, în cuprinsul căruia operează o recalculare a debitelor, cum s-a reţinut, Înalta Curte apreciază că prima instanţă era datoare să examineze, raportat la acest act, îndeplinirea cumulativă a cerinţelor legale sus menţionate.
Independent de erorile materiale strecurate în considerentele sentinţei recurate, cu privire la Decizia ce formează obiectul prezentei cauze, sesizate şi de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că, în sensul art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, simpla existenţă a unei hotărâri anterioare de suspendare a executării unui act administrativ fiscal, chiar având legătură cu cel a cărui suspendare formează obiectul cauzei de faţă, în sensul descris, nu reprezintă o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actului atacat.
Este de observat totodată că în cauză nu este incidentă ipoteza suspendării de drept, reglementată în art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, republicată, ce intervine numai în cazul în care se emite un nou act administrativ, cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de către instanţă.
Întrucât nici prima instanţă nu a reţinut aplicabilitatea acestei prevederi, se impunea evident, analizarea şi prezentarea temeiurilor de fapt ce justifică, în sensul prevederilor art. 14 alin. (1) cu referire la art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării celei de-a doua decizii de impunere faţă de care s-au identificat pretinsele indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate.
În fine, fondate sunt şi criticile vizând nemotivarea îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, nefiind probată şi nici demonstrată de prima instanţă modul în care cerinţa textului de lege incident este întrunită în cauză.
Faţă de toate cele arătate, urmare admiterii recursului de faţă, în fond se va respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare executare de faţă a societăţii reclamante SC E. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. împotriva sentinţei civile nr. 3822 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3116/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3132/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
