ICCJ. Decizia nr. 3100/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3100/2010
Dosar nr. 935/64/200.
Şedinţa publică din 11 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC D.H.L.S.S. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. Braşov, a solicitat suspendarea executării actului administrativ - Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 1116 din 29 octombrie 2009 emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond, precum şi obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin actul administrativ a cărei suspendare a executării se solicită, s-au stabilit:
- baza impozabilă stabilită suplimentar pentru perioada 17 decembrie 2004-30 iunie 2009 pentru impozitul pe profit în valoare de 22.591.756 lei;
- impozit, taxă, contribuţie stabilită suplimentar de plata/obligaţiile fiscale accesorii de plata pentru perioada 17 decembrie 2004 - 30 iunie 2009 pentru impozitul pe profit în valoare de 3.614.681;
- baza impozabilă stabilită suplimentar pentru perioada 17 decembrie 2004-30 iunie 2009 pentru majorări de întârziere în valoare de 3.614.681 lei;
- impozit, taxă, contribuţie stabilită suplimentar de plată/obligaţii fiscale accesorii de plată pentru perioada 17 decembrie 2004 - 30 iunie 2009 pentru majorări de întârziere în valoare de 1.898.947 tei.
Susţine reclamanta că prejudiciul material este evident previzibil, iar, în măsura în care ulterior s-ar constata nelegalitatea actului administrativ atacat, repararea prejudiciului cauzat ar fi deosebit de dificilă.
Prin introducerea dispoziţiilor ce dau posibilitatea reclamantului de a solicita suspendarea unui act administrativ atacat, intenţia legiuitorului a fost aceea de a salvgarda interesele persoanei vătămate printr-un act administrativ, până la momentul în care instanţa judecătorească se pronunţă cu privire la legalitatea acestuia.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 1 din 7 ianuarie 2010, Curtea de apel a admis cererea reclamantei.
Prima instanţă a reţinut că în cauză sunt îndeplinite în mod obiectiv două dintre condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi anume, Decizia de impunere în privinţa executării căreia se solicită suspendarea, constituie un act administrativ fiscal, subsumându-se definiţiei stabilite de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi, de asemenea, în cauză a fost sesizată autoritatea publică emitentă cu plângere prealabilă.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, instanţa a reţinut că în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului, astfel că existenţa cazului bine justificat trebuie să poată fi examinată printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
în ordinea expusă de reclamantă, dar cu referire la situaţia prezentată în raportul de inspecţie fiscală, se conturează în cauză o serie de împrejurări de natură a crea o îndoială asupra legalităţii actului administrativ fiscal atacat, datorată raţionamentelor ample construite de organul fiscal cu ocazia includerii unor sume mari în categoria veniturilor nedeductibile şi faţă de care reclamanta a adus o scrie de contraargumente în susţinerea corectitudinii operaţiunilor contabile demontate de organele fiscale.
În cauză nu poate fi stabilită, faţă de maniera de expunere a argumentelor organului fiscal şi de aspectele învederate în acest sens de reclamantă ,o aparenţă a unor stări de fapt fiscale complete referitoare la serviciile de management şi „cheltuielile de cazare" stabilite de organul fiscal, fapt ce conduce la o îndoială asupra legalităţii actului administrativ atacat.
Existenţa cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.
Fără a aduce atingere principiului legalităţii actului administrativ fiscal, aspectele prezentate, aparent valabile, conduc la crearea unei îndoieli în privinţa actului contestat în sensul cazului bine justificat.
Privitor la prevenirea unei pagube iminente, instanţa a constatat că, raportat la situaţia financiară pe ultimii ani a societăţii reclamante, reflectată de datele cuprinse în preambulul raportului de inspecţie fiscală, se observă că executarea creanţei stabilite prin Decizia de impunere va atrage grave consecinţe sub aspectul continuării activităţii acesteia. Din acest punct de vedere, iminenţa nu mai trebuie dovedită, întrucât faţă de societatea reclamantă s-au luat măsura sechestrului şi a popririi.
În acelaşi sens, în măsura în care executarea creanţei va fi finalizată înainte de verificarea de către instanţă a legalităţii şi temeiniciei actului administrativ fiscal, ar putea lua naştere consecinţe grave sau chiar iremediabile în cazul anulării fie şi parţiale a actului atacat. Toate aceste elemente, deopotrivă de ordin obiectiv şi subiectiv, ce atrag incidenţa în cauză a tuturor condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, justifică suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat până la pronunţarea instanţei de fond.
Această măsură este în acord şi cu recomandarea nr. R(89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă în cuprinsul căreia se arată că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor juridice, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil pe care echitatea îl impune a fi evitat, în măsura posibilului.
3. Recursul exercitat de autoritatea fiscală
Împotriva acestei sentinţe a promovat recurs, în termen legal, pârâta D.G.F.P. Braşov, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ..
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a făcut o expunere rezumativă a temeiurilor stabilirii debitelor fiscale contestate şi a arătat, în esenţă, că instanţa a reţinut în mod greşit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, fără o analiză aprofundată a aspectelor invocate de reclamantă prin raportare la apărările formulate de pârâtă.
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta nu poate fi dedusă din simpla existenţă a unei polemici între organul fiscal şi contribuabil, care nu este decât o expresie a principiului contradictorialităţii.
A mai arătat că instanţa învestită cu o cerere de suspendare în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme actul fiscal este supus procedurii administrative de contestare conform Titlului IX din Codul de procedură fiscală, nu poate cerceta aparenţa dreptului sub aspectul temeiniciei şi legalităţii obligaţiilor fiscale, ci mai mult din punctul de vedere al condiţiilor de formă, de valabilitate a actului prin raportare la textul de lege în baza căruia a fost emis.
În opinia recurentei-pârâte instanţa de fond a reţinut în mod greşit aplicarea în cauză şi a Recomandării nr. R(89)8 din 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, fără să efectueze o analiză a existentei unui argument juridic aparent valabil faţă de legalitatea actului administrativ.
Astfel, simpla constatare a faptului că organele fiscale nu au luat în considerare metodologia de reevaluare a imobilizărilor corporale la noţiunea de imobil promis la vânzare şi efectele declarării în acest mod a unor active, precum şi la noţiunea de imobil destinat utilizării pe baza continuă nu poate îmbrăca forma argumentului juridic despre care se face vorbire în Recomandarea menţionată.
Cu privire la paguba iminentă, recurenta-pârâtă a arătat că existenţa ei este doar afirmată, iar nu dovedită de către intimata-reclamantă, care nu a făcut decât să susţină că punerea în executare a actului administrativ-fiscal contestat i-ar produce un prejudiciu, extrem de grav şi imposibil de înlăturat, fără să prezinte probe în acest sens.
4.Apărările intimatei-reclamante
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi a argumentat pe larg îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Actul administrativ-fiscal a cărui suspendare de executare se solicită este Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 116 din 29 octombrie 2009, prin care în sarcina intimatei-reclamante s-a stabilit un impozit pe profit suplimentar în cuantum de 3.614.681 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 1.898.947 lei.
Din motivarea în fapt a deciziei de impunere rezultă, în esenţă, că obligaţiile fiscale stabilite suplimentar sunt consecinţa modificării bazei impozabile, efectuate ca urmare a constatării, în cadrul inspecţiei fiscale, a unor nereguli privind evidenţierea în contabilitate a activelor imobilizate, reevaluarea imobilizărilor corporale şi deductibilitatea unor cheltuieli.
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, reţinute în considerentele sentinţei atacate, pentru că prevede, în art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.
Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Din acest punct de vedere, soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt la adăpost de orice critică, pentru că împrejurările de fapt amplu şi detaliat descrise în motivarea sentinţei conturează o îndoială serioasă asupra modului în care autoritatea fiscală a interpretat şi aplicat metodologia de reevaluare a activelor şi modalitatea de înregistrare în contabilitate a acestora şi a stabilit nedeductibilitatea unor cheltuieli de transport şi cazare efectuate în baza contractului de servicii supus analizei.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, cazul bine justificat poate fi reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate, decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea şi consistenţa probelor ce urmează a fi administrate în cadrul acţiunii în anularea actului pentru că, în caz contrar, s-ar prejudeca fondul cauzei – ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare suspendării de executare.
Şi în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente curtea de apel a făcut o evaluare adecvată a datelor speţei, luând în considerare: situaţia financiară pe ultimii ani a societăţii reclamante, reflectată în elementele cuprinse în preambulul raportului de inspecţie fiscală, instituirea sechestrului şi a popririi şi riscul de afectare a continuării activităţii societăţii.
2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat potrivit art. 14 alin. (4) din Lege nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Braşov împotriva sentinţei nr. 1/F din 7 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3099/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3116/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
