ICCJ. Decizia nr. 3168/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3168/2010
Dosar nr. 1188/59/2009
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul R.D. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea executării Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 2051 din 9 octombrie 2009, cu consecinţa suspendării desfăşurării evaluării cunoştinţelor şi aptitudinilor manageriale (concursului) a persoanelor care urmează că ocupe funcţia de director coordonator adjunct, în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea procedurii contencioase.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, la data de 28 mai 2009, a fost numit prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 992 în funcţia de Director coordonator adjunct în cadrul O.J.P.D.R.P. Timiş, având încheiat un contract de management cu nr. 37/ O.J.P.D.R.P. din 28 mai 2009, pentru o perioadă de un an.
Ulterior, s-a emis Ordinul nr. 2051/2009, prin care începând cu data de 12 octombrie 2009, i s-a acordat reclamantului un preaviz de 15 zile lucrătoare, iar potrivit art. 1 alin. (2) din contract, la expirarea perioadei de preaviz urma să înceteze aplicabilitatea Ordinului nr. 992/2009 şi aplicabilitatea contractului de management nr. 37/ O.J.P.D.R.P.din 28 mai 2009.
A susţinut reclamantul că Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 2051 din data de 09 octombrie 2009 este nelegal, motiv pentru care a formulat o plângere împotriva lui la data de 16 octombrie 2009, adresată organului emitent în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei de obiect, arătând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ unilateral.
Prin sentinţa civilă nr. 421 din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a suspendat executarea actului administrativ reprezentat de Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 2051 din 09 octombrie 2009 până la pronunţarea instanţei de fond şi a respins capătul de cerere având ca obiect suspendarea desfăşurării concursului de ocupare a funcţiei de director coordonator adjunct, ca fiind rămas fără obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a respectat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, care însă nu a avut ca efect revocarea ordinului atacat, astfel încât instanţa a constatat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile este neîntemeiată şi a respins-o ca atare, reţinând că pentru promovarea cererii de suspendare a executării unui act administrativ, conform articolului 14 din Legea nr. 554/2004, nu este nevoie decât de sesizarea autorităţii publice care a emis actul, obligaţie legală pe care reclamantul şi-a îndeplinit-o.
Instanţa a mai reţinut că şi excepţia lipsei de obiect a petitului având ca obiect suspendarea executării Ordinului nr. 992/2009 este neîntemeiată şi a respins-o, întrucât conform dispoziţiilor art. 14 poate face obiectul suspendării orice act administrativ unilateral, această instituţie a suspendării nefiind aplicabilă doar în situaţia contractelor administrative.
Pe fond, instanţa a reţinut că în cuprinsul cererii de suspendare a executării ordinului reclamantul a invocat o serie de neregularităţi cu privire la temeiul de drept al emiterii acestuia, arătând că temeiul legal avut în vedere la emiterea Ordinului a cărui suspendare se solicită este art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management nr. 37/ O.J.P.D.R.P. din 28 mai 2009.
S-a reţinut că, în speţa, de faţă reclamantul a criticat măsura luată prin ordinul atacat, învederând că aceasta nu are temei legal, întrucât faţă de dispoziţiile contractului de management şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale, iar aspectele invocate de reclamant creează suficiente îndoieli în legătură cu legalitatea întocmirii actului atacat.
Instanţa de fond a apreciat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a interveni suspendarea actului administrativ atacat.
În ceea ce priveşte petitul referitor la suspendarea desfăşurării concursului de ocupare a funcţiei de director coordonator adjunct, faţă de faptul că acest concurs s-a desfăşurat anterior promovării cererii de chemare în judecată, instanţa a respins acest capăt de cerere ca fiind rămas fără obiect.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., se arată că una dintre condiţiile intrinseci de admisibilitate a unei cereri de suspendare este aceea a existenţei unui obiect ca protecţie a unui drept ori a unui interes legitim, pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie şi, întrucât interesul trebuie să fie actual, instanţa de fond trebuia să reţină, în fapt, că pretenţia dedusă judecăţii este lipsită de obiect, atât timp cât actul de eliberare din funcţie a ajuns la termen anterior pronunţării şi chiar introducerii acţiunii.
Recurentul arată că pentru a putea fi în prezenţa unei acţiuni admisibile, reclamantul trebuia să facă dovada că obiectul este licit, posibil şi determinat, că scopul există, este real, licit şi moral şi că interesul este legitim, juridic, născut şi actual, personal şi direct, dovadă care nu s-a făcut în cauză, cu precădere dovada condiţiei «actual», astfel că, în principiu, obligaţia instanţei de fond era aceea de admitere a excepţiei.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul arată că, în speţă, cel puţin condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită, susţinere argumentată prin aceea că suspendarea executării este o măsură de excepţie care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, ceea ce nu este cazul.
Prin urmare, nefiind îndeplinită condiţia pagubei iminente, instanţa de fond trebuia să aprecieze că cererea de suspendare este neîntemeiată.
Recurentul mai arată că nu este îndeplinită nici condiţia cazului bine justificat, întrucât actul a cărui suspendare se cere a fost emis în temeiul OUG nr. 105/2009, nedeclarată neconstituţională, aşa încât aceasta nu poate să constituie o împrejurare de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa ilegalităţii actului subsecvent.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Instanţa de fond a respins în mod corect excepţiile invocate de ministerul recurent cu privire la lipsa de obiect a cererii de suspendare a executării şi a inadmisibilităţii acţiunii, constatând întemeiat îndeplinirea tuturor condiţiilor prealabile de admisibilitate a unei cereri de chemare în judecată.
Astfel, cerinţa unui obiect determinat, licit şi posibil, în sensul existenţei unui drept sau a unui interes actual pentru ocrotirea căruia este necesară sesizarea instanţei de judecată, rezultă în mod evident din consecinţele juridice produse de actele administrative contestate de către intimatul - reclamant în procedura administrativă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, Înalta Curte reţine că în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond, întrucât dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu fac distincţie între actele administrative cu executare uno ictu şi actele administrative cu executare succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, fiind astfel admisibilă cererea de suspendare a executării ordinului atacat. A accepta teoria recurentului - pârât echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004 în privinţa tuturor actelor administrative cu executare uno ictu, care reprezintă de altfel regula înmaterie, excepţia fiind reprezentată de actele administrative cu executare succesivă. Este de reţinut şi faptul că ţine de esenţa instituţiei juridice a suspendării executării actului administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obţine întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului contestat, ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu a actului.
Sub aspectul fondului cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:
Este de necontestat faptul că reclamantul a fost numit în funcţia de director coordonator adjunct în cadrul O.J.P.D.R.P. Timiş prin Ordinul nr. 992/2009, având încheiat contractul de management nr. 37/ O.J.P.D.R.P. din 28 mai 2009, potrivit căruia durata contractului încheiat între părţi se întindea pe o perioadă de un an, începând cu 28 mai 2009, deci expira la data de 28 mai 2010.
Cu toate acestea, ulterior s-a emis Ordinul nr. 2051/2009, prin care începând cu data de 12 octombrie 2009, i s-a acordat reclamantului un preaviz de 15 zile lucrătoare, iar potrivit art. 1 alin. (2) din contract, la expirarea perioadei de preaviz urma să înceteze aplicabilitatea Ordinului nr. 992/2009 şi aplicabilitatea contractului de management nr. 37/ O.J.P.D.R.P. din 28 mai 2009.
De asemenea, este necontestat că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituţie, a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională, ca urmare a faptului că această ordonanţă de urgenţă este lovită de un viciu de neconstituţionalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Ordonanţele de urgenţă (..) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (..)".
Or, a argumentat Curtea Constituţională, prin OUG nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcţionarilor publici de conducere funcţiile de director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ - teritoriale.
Totodată, este necontestat că OUG nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din OUG nr. 105/2009 (M. Of. nr. 668/6.10.2009) care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009 a fost declarată neconstituţională în privinţa dispoziţiilor art. I pct. 1 - 5 şi 26. art. II, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa 1, cu motivarea că acestea conţin aceleaşi reglementări şi aceleaşi soluţii legislative ca şi cele ce au constituit obiectul OUG nr. 37/2009, în privinţa neconstituţionalităţii căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1257/2009.
În plus, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că Guvernul, prin adoptarea OUG nr. 105/2009, a încălcat şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.
Or, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumţia de legalitate care funcţionează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că orice act administrativ este emis în baza şi în limitele legii, aşa cum este şi cazul ordinului în litigiu, care a fost emis în temeiul OUG nr. 105/2009.
În situaţia în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituţional, prezumţia de legalitate nu mai funcţionează în favoarea actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea sa până la soluţionarea cererii de anulare a acestuia.
În ceea ce priveşte îndeplinirea celei de-a doua condiţii, a existenţei unei pagube iminente, instanţa de recurs reţine că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimatul - reclamant a fost eliberat din funcţia publică de conducere, fiind astfel lipsit de drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumţia de legalitate, astfel că şi condiţia iminenţei unei pagube este îndeplinită.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu cercetează îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte constată, nefondate, criticile exprimate de recurent în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.
Independent de conţinutul motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că situaţia prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca fiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Raportat la probele administrate, instanţa de fond, motivat şi argumentat, a indicat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului este îndeplinită în cauză, fiind evident că reclamantul este prejudiciat atât moral cât şi material, în condiţiile în care, practic a fost eliberat din funcţia de director coordonator.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), că sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei civile nr. 421 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3164/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3177/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
