ICCJ. Decizia nr. 3177/2010. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3177/2010
Dosar nr. 1311/59/2009
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 450 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta S.C. P.T. SRL Bucovăţ împotriva pârâtei A.P.D.R.P., în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că litigiul dedus judecăţii are ca obiect analizarea legalităţii actelor emise de A.P.D.R.P. în vederea recuperării unor sume acordate reclamantei în temeiul contractului cadru de finanţare C3.40202553700088, care are ca obiect acordarea unei finanţări nerambursabile S.A.P.A.R.D. pentru realizarea proiectului „Construcţie pensiune turistică - Bucovăţ, judeţ Timiş".
În consecinţă, s-a reţinut că obiectul litigiului este reprezentat de acte emise de o autoritate administrativă centrală, respectiv de A.P.D.R.P., însă toate actele contestate de reclamantă se referă la o creanţă bugetară (fiscală) care nu depăşeşte 500.000 lei, iar astfel de litigii sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale.
Aşadar, întrucât cererea de chemare în judecată priveşte un act administrativ fiscal, şi cum din interpretarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că în cazul litigiilor privind taxe, impozite şi contribuţii, competenţa se stabileşte prin raportare exclusiv la criteriul valoric, iar nu la nivelul instituţiei emitente a actului fiscal atacat, având în vedere că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 500.000 lei prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel a apreciat întemeiată excepţia necompetenţei materiale, litigiul nefiind de competenţa de primă instanţă a curţii de apel.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, în condiţiile în care sediul reclamantei este situat în judeţul Timiş, Curtea a reţinut că este competent, din punct de vedere teritorial, fie Tribunalul Timiş, fie Tribunalul Bucureşti, conform art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, care prevede că „reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului", însă a stabilit că în cauză reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, respectiv Curtea de Apel Timişoara, drept pentru care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului în circumscripţia căruia se situează sediul reclamantei, respectiv în favoarea Tribunalului Timiş, respectând opţiunea acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 335/ PI din 02 martie 2010, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de către pârâtă şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a reţinut următoarele:
Litigiul are ca obiect anularea unor acte administrative emise de către o autoritate centrală, respectiv A.P.D.R.P., prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a restitui paratei o sumă reprezentând creanţă bugetară, căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile procedurale cuprinse în Codul de procedură fiscală.
S-a reţinut însă că acest aspect nu atrage competenţa materială a instanţei de contencios administrativ determinată exclusiv de criteriul valoric, fără a ţine cont de poziţia autorităţii emitente.
Astfel, s-a subliniat faptul că dispoziţiile art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 reglementează competenţa instanţei de contencios administrativ în funcţie de două criterii şi anume: poziţionarea autorităţii publice emitente a actului în sistemul administraţiei publice, iar pe de altă parte, valoarea impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale ce face obiectul actului administrativ contestat, existând două tipuri de competenţă, în funcţie de obiectul actului administrativ; dacă actul administrativ nu are ca obiect impozite, taxe, contribuţii sau datorii vamale competenţa se stabileşte în funcţie de poziţia organului emitent, fiind irelevant cuantumul despăgubirilor solicitate prin acţiune.
Tribunalul a apreciat că, de vreme ce Decizia a cărei nulitate s-a solicitat în cauză nu vizează un impozit, taxă, contribuţie sau datorie vamală, competenţa instanţei de contencios administrativ este determinată exclusiv de poziţia autorităţii emitente în sistemul administraţie publice, iar, de vreme ce pârâta A.P.D.R.P. are caracterul unei autorităţi publice centrale, potrivit OUG nr. 13/2006, competenţa materială de soluţionare a cererii de anulare a deciziei emise de aceasta revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Timişoara.
Constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, Tribunalul Timiş a sesizat înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia, în temeiul prevederilor art. 20 şi urm. C. proc. civ.
Înalta Curte, soluţionând conflictul negativ de competenţă conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalităţii actelor emise de A.P.D.R.P. în vederea recuperării unor sume acordate reclamantei în baza unui contract cadru de finanţare, iar temeiul legal al controlului efectuat de către pârâtă este OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente, utilizate necorespunzător, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din acest act normativ sumele de recuperat fiind creanţe bugetare.
Faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (4) din actul normativ citat, titlul de creanţă este asimilat actului administrativ fiscal, împotriva acestui titlu de creanţă debitorul putând formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile acestui Codului de procedură fiscală.
Aşadar, art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal, face trimitere, în privinţa competenţei de soluţionare a acţiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor administrativ fiscale prealabile, la dispoziţiile „legii", respectiv, în lipsa altor precizări, la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Controlul, constatarea, contestarea şi recuperarea sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific şi reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligaţie bugetară, ce poate fi asimilată noţiunii de contribuţie din legislaţia fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură fiscală.
În speţă, actele contestate de reclamantă se referă la o creanţă bugetară care nu depăşeşte suma de 500.000 lei, iar potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiului se stabileşte, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 lei), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale.
Din punct de vedere teritorial, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 şi având în vedere că reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, respectiv Curtea de Apel Timişoara, Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripţia căruia se situează sediul reclamantei, respectiv în favoarea Tribunalului Timiş, respectând opţiunea reclamantei.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe SC P.T. SRL Bucovăţ şi pe A.P.D.R.P., în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3168/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3178/2010. Contencios → |
|---|
