ICCJ. Decizia nr. 3190/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3190/2010
Dosar nr. 9017/303/2008
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4327 din 8 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâta SC T.A.G. SA; a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M09 nr. 0297 formulată de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA, în contradictoriu cu pârâţii C.E.N., C.N.C.F. C.F.R. SA, sucursala R.C.F. Bucureşti, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, şi SC T.A. Giuleşti SA.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că participarea autorităţii emitente a actului administrativ dedus judecăţii în litigiile având ca obiect soluţionarea excepţiei de nelegalitate este obligatorie. Împrejurarea că procedura specială a soluţionării excepţiei de nelegalitate este caracterizată de celeritate, nu poate justifica înlăturarea unor drepturi procesuale fundamentale, ca dreptul la apărare, dreptul de a participa la dezbateri în condiţii de contradictorialitate şi dreptul de a exercita o cale de atac, elemente constitutive ale dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.
Pentru aceleaşi raţiuni pentru care este obligatorie citarea la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a emitentului actului administrativ este necesară prezenţa şi a beneficiarului actului respectiv, în cazul de faţă SC T.A. Giuleşti SA, numai aşa acesta fiind în măsură să-şi formuleze o apărare în condiţii de contradictorialitate.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa de fond a reţinut că în motivarea acesteia reclamantul invocă argumente ce ţin de analizarea pe fond a cauzei şi nu constituie condiţii de exerciţiu a dreptului la acţiune, astfel că excepţia va fi respinsă.
Instanţa de fond a mai reţinut că actul administrativ individual a cărui legalitate s-a invocat a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În aceste condiţii prin faptul că potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia poate fi cercetată oricând, în cadrul unui proces pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate se ajunge ca dispoziţia unei legi să retroactiveze, încălcându-se prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Această ipoteză contravine practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de la Luxemburg ce consacră dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta C.N.C.F. C.F.R. S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului de arată că instanţa supremă nu a tranşat problema excepţiei de nelegalitate pe motivul invocat mai sus de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, respectiv practica CEDO. Atâta timp cât există şi soluţii favorabile date de către instanţele judecătoreşti din România pe speţe similare, recurentul consideră că nu poate fi încălcat dreptul părţii care a fost vătămată de a se adresa instanţei de judecata prin invocarea excepţiei de nelegalitate, câtă vreme acest drept este consacrat printr-un text de lege în vigoare, ce nu a fost abrogat ca urmare a unui recurs în interesul legii care să fi tranşat în sensul inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate sau care să fi fost modificat în raport cu practica CEDO invocată de Curtea de Apel Bucureşti.
Recurenta apreciază că argumentele aduse în susţinerea excepţiei de nelegalitate sunt întemeiate, ţinând cont de faptul că textul de lege pe care s-a întemeiat excepţia, a fost validat de către Curtea Constituţională.
Prin reglementarea excepţiei de nelegalitate în conţinutul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, legiuitorul a creat o formă de control judecătoresc al legalităţii unor acte administrative unilaterale, cu caracter individual.
Concepută astfel, excepţia de nelegalitate constituie un mijloc de apărare şi în raport de conţinutul alin. (1) şi (2) ale art. 4 se impune constatarea că invocarea acestei excepţii este imprescriptibilă.
Din conţinutul alin. (1) al art. 4 rezultă că actul administrativ unilateral cu caracter individual este supus controlului judecătoresc indiferent de data emiterii acestuia, putând fi cercetat oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie.
Astfel fiind, controlul de legalitate se exercită de către instanţă, indiferent de data de emitere a actului administrativ, fiind supuse controlului judecătoresc atât actele administrative unilaterale emise anterior, cât şi cele emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Pe acest aspect, recurenta precizează că prin Decizia nr. 1026 din 9 iulie 2009 a Curţii Constituţionale (anexa 2) a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ şi ale art. 11 alin. (2) şi art. 111 din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 554/2004.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Excepţia de nelegalitate invocată în cauză vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 09 nr. 0297 din 2 iunie 2004, emis de Ministerul Transporturilor pe numele SC T.A. Giuleşti.
Necontestat, acest certificat este un veritabil act administrativ individual în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Cum s-a arătat, acest act a fost emis la data de 2 iunie 2004, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
De asemenea, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1026/2009 a reţinut, într-adevăr, că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene).
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), M.Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
Raportându-se, aşadar, în special la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la practica CEDO, Înalta Curte va reţine că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi în practica CEDO, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
În acest sens, CEDO a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M.Of. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie.
Argumentele CEDO expuse în speţa citată, sunt perfect valabile şi în cauza de faţă, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi la jurisprudenţa CEDO, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.C.F. C.F.R. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4327 din 8 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3189/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3193/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
