ICCJ. Decizia nr. 3268/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3268/2010
Dosar nr. 615/33/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamantul R.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii G.R. şi J.C., prin C.J.C., anularea în parte a HG nr. 867/2002 cu privire la includerea în anexa 1, reprezentând lista cuprinzând imobilele compuse din construcţii şi terenuri aferente care trec, din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în domeniul public al judeţelor şi în administrarea consiliilor judeţene, a terenului în suprafaţă de 371 m.p. înscris în C.F. Someşeni transcris în C.F. nou din C.F. nr. X Someşeni; anularea subsecventă a procesului verbal de predare primire încheiat în data de 14 ianuarie 2003 între Spitalul Clinic de Adulţi şi C.J., prin care s-a procedat la predarea, respectiv primirea terenului în suprafaţă de 371 m.p înscris în C.F. Someşeni, transcris în C.F. X Someşeni, teren inclus în anexa 1 la hotărâre.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că actele contestate sunt nelegale întrucât terenul în suprafaţă de 371 m.p., înscris în C.F. Someşeni, transcris din C.F. X Someşeni, nu era proprietatea privata a statului la data adoptării hotărârii, ci era proprietatea sa, potrivit Sentinţei nr. 3856 din 25 aprilie 2004, irevocabilă şi a extrasului C.F.
Mai mult, terenul identificat şi situat în str. Traian Vuia, pentru care s-a emis Titlul de proprietate din anul 1999 de C.J.S.D.P. Cluj, nu intră şi nu poate fi considerat imobil din folosinţa unităţilor sanitare, afectat unei atare entităţi întrucât, din anul 1981, îi aparţine şi este destinat locuinţei sale.
Pârâtul de rândul doi a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, motivat de faptul că terenul în litigiu nu are destinaţia de teren agricol, astfel că nu a intrat sub incidenţa legilor fondului funciar, prin sentinţa nr. 11611/2008 constatându-se nulitatea titlului de proprietate emis în favoarea reclamantului. Terenul a fost cuprins în inventarul public al comunei Someşeni, figurând ca atare din anul 1949.
Raportat la cele relevate pe parcursul demersului judiciar, Ministerul Sănătăţii a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtului G.R., solicitând respingerea acţiunii în principal, în contextul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, ca fiind tardivă, iar pe fond, ca neîntemeiată, în considerarea faptului că nu există identitate cu privire la imobil.
Reclamantul şi-a extins acţiunea, înţelegând să cheme la judecată, în calitate de pârâţi şi C.J.C., Spitalul Clinic de Adulţi Cluj Napoca.
Prin Sentinţa Civilă nr. 376 din 15 iulie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea formulată, aşa cum aceasta a fost precizată, instanţa dispunând anularea parţială a HG nr. 867/2002 Anexa 1 pct. l, în privinţa cuprinderii în totalul suprafeţei aferente Dispensarului Someşani, a suprafeţei de 371 m.p. înscris în C.F. Someşani, transcris în C.F. X. A fost respinsă cererea privind anularea procesului verbal ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâtul Spitalul Clinic, precum şi cererea de intervenţie formulată de Ministerul Sănătăţii în interesul pârâtului G.R.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în ce priveşte procesul - verbal de predare preluare, că acest act nu se circumscrie sferei actelor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât, prin el însuşi, nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin HG nr. 867/2002 s-a aprobat trecerea unor imobile compuse din construcţii şi terenuri aferente, în care îşi desfăşurau activitatea unităţile sanitare, din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în domeniul public al judeţelor şi în administrarea consiliilor judeţene.
Anexa la hotărârea în speţă a prevăzut imobilele aferente unităţilor sanitare ce au trecut în domeniul public şi în administrarea consiliilor judeţene, la poziţia 1 figurând dispensar cu suprafaţa construită de 143,9 m.p. şi teren în suprafaţă de 3791 m.p., dobândit în anul 1965, C.F. nr. X.
A constatat prima instanţă, că potrivit actelor depuse la dosarul cauzei, respectiv sentinţei nr. 3856 din 25 aprilie 2004 şi extraselor C.F., terenul în suprafaţă de 371 m.p. este proprietatea reclamantului, acest drept fiind înscris în C.F. anterior emiterii hotărârii.
S-a apreciat că din probele administrate rezultă fără echivoc faptul că, la data emiterii HG nr. 867/2002, parte din imobilul teren ce a făcut obiectul trecerii în domeniul public, nu constituia proprietatea statului sau a unităţii teritoriale, suprafaţa de 371 m.p. fiind proprietatea reclamantului, care, în contradictoriu cu autorităţile statului, după demersurile făcute, avea recunoscut acest drept, ce de altfel a fost şi înscris în C.F.
Prin urmare, a apreciat instanţa fondului, hotărârea atacată a fost emisă cu încălcarea prevederilor ce consacră ocrotirea proprietăţii private, din această perspectivă, susţinerile reclamantului în sensul nelegalităţii Anexei 1 pct. 1 a HG nr. 867/2002 fiind întemeiate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs J.C., prin C.J.C. şi G.R.
I. C.J.C. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că motivarea soluţiei adoptate de prima instanţă este superficială şi nu răspunde în fapt şi în drept la toate argumentele formulate.
Astfel, cu privire la Legea nr. 213/1998, s-a reţinut faptul că trecerea unor bunuri în domeniul public are loc doar dacă acestea fac parte anterior din domeniul privat al statului şi în contextul utilităţii lor publice. Textul avut în vedere este art. 7 lit. e) care reglementează una din modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate publică. Acest text se referă la ipoteza în care bunul aparţine domeniului privat al statului sau al unei unităţi administrativ - teritoriale şi pentru motive de utilitate publică prin act administrativ se aprobă trecerea în domeniul public.
S-a susţinut, totodată, că înscrierea în cartea funciară a unui titlu de proprietate nu constituie un motiv de nelegalitate a unui act administrativ şi nici nu exclude dreptul terţilor de a contesta legalitatea acestor titluri, aşa cum rezultă din art. III al Legii nr. 169/1997. Dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost stabilit în contradictoriu cu S.R., ci cu C.L.M.C. - Napoca, autoritate care nu era nici emitentul actului, precum şi cu proprietarii tabulari, ai căror moştenitori îi contestă la această dată dreptul respectiv.
S-a precizat, de asemenea, că terenul nu putea face obiectul legilor fondului funciar, întrucât nu are destinaţia de teren agricol, a fost şi este situat în intravilanul municipiului Cluj - Napoca, nu a fost cuprins în patrimoniul unei cooperative agricole, nu a fost în administrarea C.L.M.C. – Napoca din anul 1954.
Mai mult, instanţa a solicitat copia C.F. X Someşeni, fără să aibă însă în vedere notarea procedurii de expropriere şi respingerea unei cereri de intabulare cu privire la imobil, cu titlu de succesiune, acesta nemaifiind proprietate privată.
II. G.R. a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii, criticând-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
1. Greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii acţiunii, în raport cu momentul publicării hotărârii a cărei anulare parţială s-a solicitat (5 septembrie 2002) acesta fiind formulată mult după împlinirea termenului de decădere de un an prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, lege în vigoare la acea dată.
În opinia recurentului, Legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă actelor administrative ale căror efecte s-au finalizat anterior intrării ei în vigoare, întrucât s-ar încălca principiul nerectroactivităţii expres consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Pe de altă parte, susţine recurentul, chiar dacă s-ar admite ipoteza contrară, se impunea a fi făcută, totuşi, distincţia între actele administrative cu caracter normativ şi cele cu caracter individual, în cazul acestora din urmă legiuitorul instituind în termen de 6 luni pentru sesizarea instanţei, care poate fi depăşit numai din motive temeinice, în limita termenului de decădere de maxim de un an prevăzut de art. 11 din respectiva lege.
Mai mult, prin răspunsul formulat pentru termenul de 27 mai 2009, reclamantul recunoaşte că a luat cunoştinţă de conţinutul HG nr. 967/2002 la data de 21 iulie 2008, cu ocazia formulării cererii de intervenţie în dosarul nr. 651/211/2008 al Judecătoriei Cluj - Napoca, cererea fiind înregistrată după împlinirea termenului de prescripţie de 6 luni, astfel încât se impunea a se reţine tardivitatea ei.
2. În considerarea dispoziţiilor art. 162 coroborat cu art. 3041 C. proc. civ., s-a invocat excepţia lipsei de interes, solicitându-se modificarea acţiunii în sensul respingerii acţiunii pe acest temei.
S-a apreciat că intimatul-reclamant nu şi-a dovedit interesul legitim, personal, născut şi actual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 şi art. 52 din Constituţie, ca o condiţie de drept material pentru anularea actului administrativ, după cum nu a făcut nici dovada interesului în sens procedural, ca o condiţie de exerciţiu a oricărei acţiuni în justiţie.
Anularea HG nr. 867/2002 are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel încât bunurile ar reveni în proprietatea privată a S.R. şi în administrarea Ministerului Sănătăţii, subiecte de drept distincte de reclamant, nefiind justificat folosul practic urmărit prin punerea în mişcare a procedurii judiciare.
3. Sub aspectul fondului cauzei, s-a apreciat că esenţial este pentru soluţionarea judicioasă a prezentei cauze faptul că aceste terenuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, prima instanţă concluzionând în mod greşit, în raport cu probele administrate şi prin nesocotirea prevederilor legale incidente în materie, în succesiunea lor în timp, că imobilul nu se afla în proprietatea S.R. la data adoptării HG nr. 867/2002.
Nici intimatul - reclamant şi nici instanţa de fond nu au contestat că imobilul şi-a păstrat destinaţia şi uzul date efectiv prin Decizia organului administrativ din anul 1952, care nu putea fi emisă dacă imobilul nu era trecut în proprietatea statului.
Or, în aceste condiţii, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (3) din Constituţie şi cu cele ale Legii nr. 213/1998, imobilul nu poate aparţine decât domeniului public, fie al statului, fie al unităţilor sale administrativ – teritoriale şi, prin urmare, intimatul-reclamant nu putea să dobândească legal dreptul de proprietate asupra acestuia.
De altfel, susţine recurentul, anterior pronunţării hotărârii atacate, Judecătoria Cluj – Napoca, prin sentinţa nr. 11611 din 27 octombrie 2008, constatase deja nulitatea absolută a titlului de proprietate TP nr. 25081/2807/1999.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi în mod grupat, criticile ce i-au fost aduse, în succesiunea lor logică şi prin prisma dispoziţiilor art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
1. Excepţia tardivităţii a fost corect soluţionată de prima instanţă, prin raportare la data luării la cunoştinţă de către terţ despre existenţa actului administrativ contestat, adresat altui subiect de drept, reţinută ca fiind cea indicată de G.R. în cererea de recurs, respectiv 21 iulie 2008.
În raport cu această dată, acţiunea reclamantului nu putea fi exercitată decât în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, susţinerile acestui recurent în sensul încălcării principiului neretroactivităţii legii neputând fi primite.
Prin art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 sunt reglementate două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, având natura juridică expres prevăzută la alin. (5), anume, un termen de prescripţie cu durata de 6 luni şi un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei avute în vederea lor la alin. (1).
Termenul de prescripţie de 6 luni începe să curgă de la date diferite, în funcţie de obiectul acţiunii sau de titularul dreptului la acţiune, în speţă prezentând relevanţă, în condiţiile în care este atacat un act administrativ tipic, cele menţionate la art. 11 alin. (1) lit. a) şi c), prima ipoteză, respectiv data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă sau data expirării termenului de soluţionare a respectivei plângeri.
Potrivit art. 7 alin. (3) din aceeaşi lege, este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual adresat altui subiect de drept din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7), care este un termen de prescripţie.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 797 din 29 septembrie 2007, a constatat că dispoziţiile art. 7 alin. (7) sunt neconstituţionale, în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului.
Ca efect al deciziei Curţii Constituţionale, termenul de 6 luni anterior indicat curge de la emiterea actului numai pentru destinatarul acestuia, nu şi pentru terţi, în cazul cărora respectivul termen de prescripţie curge de la data la care au luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa actului.
Chiar şi anterior modificări cadrului legislativ în materie şi publicării Deciziei nr. 797 din 27 aprilie 2007 a Curţii Constituţionale, în jurisprudenţă s-a statuat în mod constant în sensul că respectivul termenul pentru formularea plângerii prealabile curge de la data luării efective la cunoştinţă de existenţa actului, interpretarea contrară fiind de natură a crea premisa încălcării art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil.
Aceste statuări au vizat inclusiv actele administrative cu caracter unilateral privind atestarea bunurilor aparţinând domeniului public care au fost supuse publicităţii, motivat de faptul că anexele respectivelor acte nu erau publicate în acelaşi număr al M. Of., ci comunicate ulterior, la cererea autorităţilor publice interesele, aspecte de notorietate în practica respectivei publicaţii.
În speţă, termenul de 6 luni în discuţie a început să curgă de la data luării efective la cunoştinţă de către reclamant despre existenţa actului contestat (21 iulie 2008), iar plângerea prealabilă a fost formulată la data de 12 ianuarie 2009, anterior expirării acestuia.
Întrucât nu a primit răspuns la respectiva plângere, reclamantul a sesizat instanţa de contencios administrativ la 31 martie 2009, în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
2. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de C.J.C., nelegalitatea hotărârii atacate poate fi reţinută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, sau când conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În conformitate cu acest text de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, principiul astfel consacrat constituind o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc de natură să asigure realizarea unui real control judiciar.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, prevederile art. 304 pct. 7, corelate cu cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunând doar condiţia că hotărârile să fie motivate clar, convingător şi permanent.
În speţă, raportat la considerentele hotărârii atacate, a fost posibilă exercitarea controlului judiciar, incidenţa acestui motiv de recurs neputând fi reţinută.
3. Celelalte critici şi susţineri ale recurenţilor care au vizat fondul cauzei, au putut fi circumscrise, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă va fi reţinută, în speţă, în considerarea argumentelor ce succed.
În conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3), teza a II-a, corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se pronunţă casarea hotărârii atunci când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Întrucât acest din urmă text de lege constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, se poate a susţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Legiuitorul român a consacrat, prin art. 129 C. proc. civ., principiul rolului activ al judecătorului, având ca scop atât asigurarea unui echilibru procesual între părţi şi respectarea principiului egalităţii acestora, cât şi restabilirea ordinii de drept.
În considerarea acestui principiu, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii unei reale stări de fapt şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, putând administra probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Din interpretarea art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. o) şi p) din Legea nr. 554/2004, rezultă că o terţă persoană poate contesta un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept numai în măsura în care justifică vătămarea unui drept fundamental al său prevăzut de Constituţie sau de lege, ori vătămarea unui interes legitim privat.
Afirmarea existenţei dreptului subiectiv sau a interesului legitim nu este sinonimă cu existenţa acestuia, admisibilitatea acţiunii fiind condiţionată de probarea vătămării pretinse.
În concret, în speţă, raportat la obiectul acţiunii, era necesar a se stabili în prealabil, cu certitudine, existenţa identităţii dintre terenul în suprafaţă de 371 m.p. înscris în titlul de proprietate eliberat în favoarea reclamantului şi o porţiune echivalentă din cel înscris în anexa 1 pct. 1 a HG nr. 867/2002, sens în care era utilă cauzei efectuarea unei expertize de specialitate, cu atât mai mult cu cât nici dreptul de proprietate al acestuia şi nici documentaţia care a stat la baza intabulării lui nu au fost stabilite în condiţii de contradictorialitate cu pârâţii din prezenta cauză.
Cum o atare probă nu poate fi administrată în recurs, iar actele dosarului nu oferă elemente suficiente pentru determinarea cu exactitate a amplasamentelor în discuţie, Înalta Curte, în temeiul art. 313, corelat cu art. 312 alin. (3), teza a II-a şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va admite ambele recursuri şi va dispune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În cadrul rejudecării se va ordona administrarea acestei probe, urmând ca în raport de concluziile expertului să se aprecieze dacă mai este necesară sau nu suplimentarea probatoriului prin administrarea dovezilor solicitate de părţi în recurs, ori apreciate de instanţă ca fiind utile cauzei şi, respectiv, examinarea celorlalte susţineri ale părţilor, urmărindu-se ca, pe baza unei reale stări de fapt şi prin aplicarea corectă a legii, să se pronunţe o hotărâre temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de J.C. prin C.J.C. şi de G.R. împotriva Sentinţei Civile nr. 376 din 15 iulie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3263/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3270/2010. Contencios → |
|---|
