ICCJ. Decizia nr. 33/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 33/2010
Dosar nr. 16385/3/200.
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii C.L., M.M., M.D., P.M. şi S.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului obligarea acestuia la plata drepturilor salariale restante cuvenite în temeiul Legii nr. 490/2004 şi la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că şi-au desfăşurat activitatea în cadrul instituţiei pârâte în Unitatea de Implementare Program din cadrul Unităţii de Politici Publice.
Legea nr. 490/2004 reglementa majorarea cu minim 50% şi maxim 100% a salariilor pentru personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare comunitare. în baza acestei legi, prin HG nr. 170/2005, s-a stipulat majorarea cu 75% a acestor salarii. Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 436/2005 reglementează procedura de avizare a instituţiilor publice în care funcţionează structurile pentru care s-a reglementat majorarea salariilor. De asemenea, prin OUG nr. 1/2006 s-a reglementat majorarea cu 75% a salariilor acestor funcţionari publici.
reclamanţii au formulat o cerere completatoare solicitând printr-un nou capăt de cerere obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor prin refuzul de a aplica dispoziţiile Legii nr. 490/2004.
în susţinerea cererii completatoare reclamanţii au arătat că prin refuzul de plată a drepturilor salariale majorate li s-a creat un prejudiciu întrucât o perioadă lungă de timp au primit salariile nemajorate. Se mai arată de asemenea că prin plata unui salariu mai mic contribuţiile reclamanţilor au fost mai mici şi implicit pensia acestora va fi mai redusă.
pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că, drepturile salariale ale reclamanţilor au fost stabilite prin ordine care nu au fost contestate.
Pârâtul a mai invocat şi dispoziţiile Legii nr. 500/2002 şi faptul că fondurile bugetare alocate pentru activităţile tuturor instituţiilor pentru care Secretariatul General al Guvernului este ordonator principal de credite au fost insuficiente.
Cu privire la cererea completatoare, prin notele scrise pârâtul a arătat că cel de-al treilea capăt de cerere este inadmisibil atât pentru că se identifică cu primul capăt de cerere cât şi pentru că s-a formulat cu nerespectarea prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ.
Prin aceleaşi note scrise s-a invocat inadmisibilitatea întregii acţiuni pe motiv că reclamanţii deşi cunoşteau prevederile Legii nr. 490/2004 nu au înţeles să conteste ordinele privind salarizarea în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 1877 din 5 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor drepturile salariale majorate rezultate din majorarea cu 75% a salariului de bază după cum urmează: pentru C.L. 15 mai 2006 – 7 decembrie 2007, pentru M.D. 15 mai 2006 – 20 august 2007, pentru M.M. 15 mai 2006 – 29 februarie 2008, pentru P.M. 15 mai 2006 – 29 februarie 2008 şi pentru S.L. 1 noiembrie 2007 – 7 decembrie 2007 şi a respins capătul 3 din cererea modificatoare privind plata despăgubirilor pentru perioada în care nu s-au acordat drepturi salariale majorate, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că obiectul principal al acţiunii nu îl constituie atacarea unui act administrativ, ci refuzul de plată a unor drepturi salariale astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia inadmisibilităţii acţiuni.
în ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere, instanţa de fond a apreciat că obiectul lui este identic cu obiectul primului capăt de cerere deoarece prin ambele capete de cerere se tinde la repararea prejudiciului cauzat prin neacordarea unor drepturi de natură salarială. Acest aspect însă nu atrage inadmisibilitatea cererii ci netemeinicia ei întrucât nu este îndeplinită una dintre condiţiile prejudiciului şi anume aceea de a fi reparat. Cât timp instanţa se pronunţă la repararea acestui prejudiciu în cadrul primului capăt de cerere ea nu mai poate dispune încă o dată, repararea aceluiaşi prejudiciu, deoarece ar echivala cu o îmbogăţire fără just temei.
Instanţa de fond a mai apreciat că potrivit art. 2 din Legea nr. 490/2004, art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 170/2005, trebuie observat în primul rând că nu este vorba de „stimulente" aşa cum pretinde pârâtul ci de o majorare a salariului de bază. Chiar dacă este vorba de o măsură de „stimulare financiară" ea nu este un „stimulent" ci aşa cum o arată în mod explicit legiuitorul stimularea financiară se realizează prin majorarea salariului de bază.
De asemenea, trebuie observat că deşi legea foloseşte verbul „a putea" („pot fi majorate"), majorarea salariului nu este una facultativă, facultativ fiind doar procentul cuprins între 50% şi 100% în care se face majorarea. Prin stabilirea unei limite minime de majorare rezultă voinţa clară a legiuitorului ca salariile de bază ale acestui personal să fie majorate cu cel puţin 50%.
De asemenea, legiuitorul nu a lăsat la latitudinea ordonatorului de credite stabilirea procentului ci la latitudinea organului administrativ competent să adopte norme de punere în aplicare a legii. Aşa se explică faptul că norma cuprinsă în art. 2 din Legea nr. 490/2004 s-a concretizat odată cu adoptarea HG nr. 170/2005 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004, stabilindu-se că procentul de majorare a acestor salarii este de 75%.
Sintagma din finalul art. 3 din HG nr. 170/2005 (potrivit bugetului aprobat al fiecărei instituţii publice) nu poate fi interpretat în sensul că ordonatorul principal de credite ar putea să aprecieze cu privire la majorarea sau nu a salariilor în funcţie de buget întrucât o astfel de interpretare ar lipsi norma juridică de forţă obligatorie şi obligaţia de plată a salariilor ar deveni o obligaţie sub condiţie pur potestativă .
Instanţa de fond nu a primit nici argumentul potrivit căruia aceste drepturi nu ar avea natura unor drepturi salariale şi nici susţinerea că această majorare era facultativă pentru ordonatorul de credite, deoarece din textul legii rezultă că facultativ este doar procentul de majorare, care trebuie să fie cuprins între 50% şi 100%, iar HG nr. 170/2005 a stabilit procentul de 75% astfel încât după adoptarea acestei hotărâri de guvern era obligatorie majorarea cu 75% a salariului de bază.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul Guvernul României a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală, având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul susţine că drepturile băneşti ale reclamanţilor, ca efect juridic al raporturilor de serviciu încheiate cu Secretariatul General al Guvernului, sunt stabilite prin acte individuale (ordine), care au fost comunicate acestora, în condiţiile legii. Prin respectivele documente, reclamanţii au luat la cunoştinţă despre cuantumul drepturilor salariale cuvenite (salariul de bază şi componentele sale.
Prin urmare, reclamanţii nu îşi mai pot exercita dreptul la acţiune, cererea lor fiind tardivă.
Drepturile salariale cuvenite reclamanţilor pentru perioada lucrată au fost achitate integral şi la termenele legale de plată, recurentul considerând că astfel şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în baza ordinelor de încadrare aprobate de conducătorul instituţiei.
Legea nr. 490/2004 nu instituie în sarcina ordonatorului principal de credite obligaţia de a acorda automat aceste stimulări financiare, doar pentru simplu fapt că personalul este încadrat în Unitatea de Implementare a Proiectelor PHARE (UIP).
Totodată, însuşi legiuitorul menţionează la art. 3 din Legea nr. 490/2004 că „Drepturile salariale prevăzute de prezenta lege vor fi acordate structurilor respective, potrivit bugetelor aprobate", ceea ce înseamnă că ordonatorul principal de credite analizează din punct de vedere financiar posibilitatea acordării acestor stimulente, în funcţie de bugetul aprobat pentru Secretariatul General al Guvernului, prin legea anuală a bugetului de stat şi în funcţie de gradul de implicare a fiecărui angajat din structura respectivă în derularea fondurilor comunitare.
Recurentul mai arată că potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, ordonatorii principali de credite repartizează credite bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, după caz, în raport cu sarcinile acestora potrivit legii. Ordonatorii principali de credite răspund pentru angajarea şi utilizarea creditelor pe baza bunei gestiuni financiare. Toate aceste responsabilităţi care revin în sarcina ordonatorului principal de credite atrag după sine o analiză temeinică a modului de utilizare a banului public.
Astfel, recurentul consideră că solicitarea reclamanţilor de a primi drepturi salariate restante este lipsită de obiect, în fapt nefiind vorba de drepturi băneşti cuvenite şi neachitate, ci de nişte stimulente financiare a căror acordare este lăsată de legiuitor la latitudinea ordonatorului principal credite, care în acest caz, în mod justificat, nu a aprobat solicitările primite în acest sens.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 990/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, personalul de specialitate care are şi îndeplineşte efectiv atribuţii în cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei comunitare acordate României prin instrumentele specializate este constituit din personalul contractual sau, după caz, funcţionari publici.
Conform art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege „salariile de bază corespunzătoare funcţiilor în care este încadrat personalul prevăzut la art. 1 pot fi majorate cu până la 75% în funcţie de îndeplinirea criteriilor stabilite prin hotărâre a Guvernului."
De asemenea, art. 2 alin. 2 prevede că „evaluarea activităţii personalului prevăzut la alin. (1) se face cel puţin o dată pe an, ocazie cu care procentul de majorare a salariului de bază se poate modifica în funcţie de rezultatele activităţii proprii.", iar la art. 3 se menţionează că „drepturile salariale prevăzute de prezenta lege vor fi acordate structurilor respective, potrivit bugetelor aprobate.
Din interpretarea logică-juridică a acestor texte de lege rezultă, fără putinţă de tăgadă, că legea nu instituie obligaţia ordonatorului principal de credite de a acorda aceste stimulări financiare.
Ordonatorul principal de credite trebuie să îndeplinească obligaţiile prevăzute de :
- art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice care stipulează că „nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare;
- art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 conform căruia ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, numai potrivit legii;
- art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ care reglementează obligaţia ordonatorilor de credite de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate.
Toate aceste texte legale dovedesc faptul că ordonatorii principali de credite nu pot proceda la acordarea stimulentelor financiare decât în măsura în care există prevederea bugetară în legătură cu această sumă în capitolele şi subcapitolele bugetare aprobate prin Legea bugetului de stat.
De asemenea, Înalta Curte constată că avizele acordate de Ministerul Finanţelor Publice în temeiul prevederilor HG nr. 170/2005, confirmă existenţa personalului de specialitate prevăzut de art. 1 din Legea nr. 490/2004 şi nu obligaţia ordonatorului principal de credite de a acorda aceste stimulente, aşa cum în mod greşit reţine instanţa de fond.
Deci, ordonatorul principal de credite analizează din punct de vedere financiar posibilitatea acordării acestor stimulente, potrivit bugetelor aprobate (art. 3 din Legea nr. 490/2004) şi în funcţie de gradul de implicare a fiecărui angajat în derularea acestor fonduri şi nu în ultimul rând de rezultatele activităţii proprii.
din probatoriul administrat, în cauză, rezultă că cele 3 proiecte PHARE RO 2004, 2005 şi 2006 nu au fost realizate în anul 2006, deci ordonatorul principal de credite nu a avut temei să aprobe plata stimulentelor financiare solicitate.
De altfel, este de notorietate faptul că fondurile necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii au fost insuficiente.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia acţiunea reclamanţilor este tardivă, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că obiectul acţiunii nu îl constituie atacarea unui act administrativ, ci refuzul de plată a unor drepturi salariale astfel încât, în cauză, nu sunt incident dispoziţiile art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt întemeiate, iar hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ ., Înalta Curte va admite recursul astfel cum a fost formulat, va modifica sentinţa recurată şi pe cale de consecinţă va respinge acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, împotriva sentinţei civile nr. 1877 din 5 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 325/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 331/2010. Contencios → |
|---|
