ICCJ. Decizia nr. 294/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 294/2010
Dosar nr. 1914/36/2008
Şedinţa publică din 22 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea, reclamantul J.C. a chemat în judecată pe pârâţii R.A.A.Z.L. Sulina şi Ministerul Transporturilor, solicitând anularea Ordinului Ministerului Transporturilor nr. 190 din 22 mai 2007, reintegrarea în funcţia deţinută anterior emiterii actului de concediere, obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale, a concediilor medicale, a concediului legal de odihnă pentru perioada ianuarie - mai 2007 şi a daunelor morale în cuantum de 100.000 de lei.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin adresa nr. 5007 din 30 iulie 2007, i s-a adus la cunoştinţă, pe de o parte, că a fost eliberat din funcţie şi, pe de altă parte, că este obligat să predea inventarul, respectiv mijloacele fixe şi obiectele de inventar de care a beneficiat pe perioada în care a fost director general.
Contestatorul a mai arătat că la data emiterii ordinului contestat se afla în concediu medical, fiind suferind de poliartrită reumatoidă, iar în perioada în care s-a aflat în incapacitate temporară de muncă nu a fost plătit.
În drept, s-au invocat dispoziţiile Codului Muncii şi ale art. 36 alin. (3) lit. a) din OUG nr. 158/2005.
Prin întâmpinare, pârâta RA A.Z.L. Sulina a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, motivat de faptul că nu a emis ordinul contestat.
S-a mai arătat că reclamantul nu a fost concediat, ci doar eliberat din funcţia de director general, neexistând o încetare a raporturilor de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 2001 din 7 noiembrie 2007, Tribunalul Tulcea a constatat natura juridică a cauzei ca fiind de contencios administrativ, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea acţiunii în favoarea Curţii de Apel Constanţa.
În faţa Curţii de Apel Constanţa, reclamantul, prin apărător, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, în soluţionarea cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 158/CA din 21 februarie 2008, Curtea de Apel Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Tulcea şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se că actul contestat, deşi emis de o autoritate administrativă, nu a fost emis în realizarea puterii publice, pentru a fi considerat un act administrativ unilateral sub incidenţa Legii nr. 554/2004, ci un act juridic prin care încetează raportul de muncă al contestatorului supus dispoziţiilor Codului muncii.
Prin Decizia nr. 2713 din 26 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând conflictul negativ de competenţă, a stabilit că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Curţii de Apel Constanţa, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 990/CA din 18 decembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a luat act de renunţarea de către reclamant la judecata capetelor de cerere privind contravaloarea concediilor medicale şi a concediului de odihnă şi a respins, ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant.
Pentru a se pronunţa în acest mod, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de voinţa reclamantului de a renunţa la judecata capetelor de cerere privind plata contravalorii concediului medical şi a concediilor de odihnă întrucât aceste obligaţii băneşti au fost achitate.
A examinat cu prioritate excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor şi a constatat că în speţă reclamantul nu a formulat plângere prealabilă anterior sesizării instanţei de judecată, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, litigiul fiind de natura contenciosului administrativ, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2713 din 26 iunie 2008.
A apreciat ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile şi faţă de caracterul prioritar al acesteia nu a mai analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA A.Z.L. Sulina invocată de această parte.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului s-a arătat că inadmisibilitatea acţiunii reţinută de instanţa de fond nu constituie o veritabilă excepţie întrucât încalcă dreptul de un proces echitabil şi că nu a parcurs procedura prealabilă pentru că a considerat că litigiul este de natura unui conflict de muncă şi nu de contencios administrativ.
A mai arătat că actul atacat, respectiv Ordinul nr. 190 din 22 mai 2007 nu i-a fost comunicat decât odată cu întâmpinarea depusă de Ministerul Transporturilor, astfel că nu se mai pune problema îndeplinirii procedurii prealabile.
A invocat şi a depus la dosar copie de pe Decizia nr. 2066 din 18 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în cuprinsul căreia s-a apreciat că verificarea legalităţii eliberării din funcţia de conducător al unei societăţi comerciale în care acţionar majoritar este statul este de competenţa tribunalului, deoarece actele pe care se întemeiază litigiul sunt lipsite de caracterul unor acte administrative de performanţă.
Prin întâmpinare, pârâta R.A.A.Z.L. Sulina a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, menţionând că prin Ordinul nr. 190 din 22 mai 2007 emis de Ministerul Transporturilor, recurentul a fost eliberat din funcţia de director general, ordinul în discuţie fiind emis de o autoritate publică în exercitarea atribuţiilor legale, situaţie în care trebuia parcursă procedura administrativă prealabilă.
Pârâtul, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a solicitat, în conţinutul întâmpinării depuse la dosar, respingerea recursului reclamantului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile atacate ca fiind legală şi temeinică, întrucât în mod judicios prima instanţă a apreciat că procedura prealabilă nu a fost îndeplinită în cauză.
La dosarul cauzei a depus întâmpinare şi intimatul Consiliul Judeţean Tulcea, apreciind că se subrogă în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii întrucât R.A.A.Z.L. Sulina a trecut sub autoritatea sa de sub cea a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii. În conţinutul întâmpinării Consiliul Judeţean Tulcea a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, considerând că ordinul atacat a fost emis de către autoritatea publică, fiind aplicabile dispoziţiile legii contenciosului administrativ, cum a apreciat şi prima instanţă.
Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate, şi din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.
Potrivit art. 247 C. proc. civ., renunţarea la însuşi dreptul pretins se poate face şi fără învoirea celeilalte părţi, atât în prima instanţă, cât şi în apel, în şedinţă sau prin înscris autentic.
În cauză, recurentul a depus la dosar, precizări şi copia unei declaraţii autentice (filele 41 şi 42) prin care a învederat că renunţă la judecarea capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. 190/2007 al Ministrului Transporturilor, solicitând totodată trimiterea dosarului cu privire la restul acţiunii, spre competentă soluţionarela Tribunalul Tulcea.
Renunţarea la drept are ca efect stingerea posibilităţii juridice a părţii care şi-a exprimat în acest sens voinţa de a mai recurge la forţa coercitivă a statului pentru redobândirea dreptului încălcat.
Odată exprimată renunţarea la drept în forma cerută de lege, instanţa de judecată va lua act de această împrejurare, în sensul că va constata voinţa juridică a părţii, fără a examina motivele care au determinat-o.
Cum în cauză renunţarea nu a avut caracter total, întrucât recurentul şi-a menţinut celelalte capete de cerere, solicitând trimiterea cauzei la Tribunalul Tulcea pentru soluţionarea acestora, Înalta Curte va examina şi motivele de recurs relative la capătul de cerere privind anularea actului nr. 190/2007 al ministrului transporturilor, celelalte pretenţii ale recurentului-reclamant fiind probabil legate ori cauzate de actul administrativ contestat.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.
Aşadar, pentru ca instanţa de contencios administrativ să poată fi în mod legal investită cu soluţionarea unei cauze, trebuie ca în litigiul respectiv să se fi îndeplinit procedura plângerii prealabile, ca o condiţie necesară admisibilităţii acţiunii.
În cauză, reclamantul a atacat Ordinul nr. 190 din 22 mai 2007 emis de Ministerul Transporturilor prin care a fost eliberat din funcţia de director general al R.A.A.Z.L. Sulina.
Prin Decizia nr. 2713 din 26 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Tulcea şi Curtea de Apel Constanţa, a stabilit, irevocabil, că instanţa competentă să judece cauza este Curtea de Apel Constanţa ca instanţă de contencios administrativ, întrucât actul atacat a fost emis de o autoritate administrativă în exercitarea atribuţiilor de putere publică.
Faţă de această situaţie, soluţia respingerii acţiunii reclamantului pronunţată de prima instanţă, întemeiată pe lipsa plângerii prealabile este corectă, litigiul fiind de natura contenciosului administrativ.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentului conform cărora acesta a calificat cauza ca fiind litigiu de muncă, întrucât nu se poate invoca propria turpitudine pentru a nerespecta principiul nemo consetur ignorare legem, lipsind astfel de conţinut şi de efecte dispoziţiile imperative cuprinse în art. 7 din Legea contenciosului administrativ, evocate anterior.
Nici motivul de recurs invocat de recurent potrivit căruia nu i-a fost comunicat actul administrativ atacat nu poate fi admis, faptul formulării acţiunii în instanţă relevând că recurentul avea cunoştinţă de existenţa actului atacat.
Cât priveşte împrejurarea că prin Decizia nr. 2066 din 18 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la care face trimitere recurentul, s-ar fi apreciat că litigiul ar fi de competenţa tribunalului, Înalta Curte observă că recurentul se află în eroare.
Hotărârea arătată de recurent face referire la un act prin care a fost eliberat din funcţie conducătorul unei societăţi în care statul era acţionar majoritar, activitatea celui eliberat din funcţie întemeindu-se pe un contract individual de muncă şi respectiv de performanţă, iar societatea era agent economic fără prerogative de putere publică.
Aşa fiind, nu se poate face o similitudine între litigiul de faţă şi cel la care face trimitere recurentul, astfel că hotărârea invocată nu are relevanţă şi pe cale de consecinţă nu poate fi reţinută.
În raport cu cele prezentate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi al art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul J.C. împotriva sentinţei civile nr. 990 CA din 18 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 29/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 298/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
