ICCJ. Decizia nr. 3310/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3310/2010
Dosar nr. 9636/1/2009
Şedinţa publică din 23 iunie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de curtea de apel, ce formează obiectul recursulu.
Prin sentinţa nr. 172 din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul D.C. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE şi a constatat nulitatea absolută a articolului 2 din Ordinele nr. 161, 162 şi 163 din 14 martie 2008, emise de pârât, în ceea ce priveşte interdicţia schimbării destinaţiei obiectivelor pentru care s-a emis fiecare ordin, fiind obligat, totodată, pârâtul să restituie reclamantului suma de 200.588 lei, ce reprezintă diferenţă taxă scoatere definitivă din fond forestier nedatorată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut în esenţă, următoarele:
În executarea sentinţei nr. 31 din 5 februarie 2008 a Curţii de apel Ploieşti, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a emis la data de 14 martie 2008, Ordinele nr. 161, 162 şi 163 prin care a aprobat scoaterea definitivă din fondul forestier naţional, fără compensare echivalentă, a trei suprafeţe de teren, în vederea realizării obiectivelor " C.R.O. II Buzău", „ C.S.O. II Buzău" şi „ C.C.O. II Buzău", şi a stabilit, în sarcina reclamantului D.C., obligaţia de a achita un rest de plată pentru taxa de scoatere din fondul forestier, în cuantum total de 200.588 lei.
Deşi, în preambulul celor trei ordine de scoatere definitivă din fondul forestier a suprafeţelor de teren pentru care a solicitat aprobare reclamantul D.C., sunt indicate temeiurile de drept din actele normative în vigoare la momentul formulării cererilor nr. 264080, nr. 264081 şi nr. 264082 din 5 noiembrie 2007, în art. 2 din fiecare ordin este înscrisă obligaţia „este interzisă schimbarea destinaţiei obiectivului" C.R.O. II Buzău, respectiv C.S.O. II Buzău şi C.C.O. II Buzău, fără ca în Codul silvic în vigoare atât la data formulării cererilor, cât şi la data emiterii celor trei ordine, sau în OG nr. 96/1998, sau în Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, să fie reglementată vreo astfel de interdicţie. Astfel posibilitatea scoaterii definitive de terenuri din fondul forestier este reglementată de art. 56 din Legea nr. 26/1996, fiind condiţionată de predarea de teren în schimb sau de plata contravalorii terenului, de art. 24 şi art. 27 din OG nr. 96/1998 şi de art. 95 din Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, însă niciunul din aceste texte de lege nu prevede interdicţia instituită în sarcina reclamantului prin art. 2 din Ordinele nr. 161, 162 şi 163 din 14 martie 2008.
Având în vedere că prin cele trei ordine pârâtul a stabilit în sarcina reclamantului obligaţii ce nu au temei legal, întrucât în actele normative aplicabile în materie nu există interdicţia statuată de către pârât, Curtea a constatat că aceste dispoziţii din cele trei ordine sunt nule absolut, vătămând în drepturile şi interesele legitime ale reclamantului, fiind incidente dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
În ceea ce priveşte obligaţiile stabilite în sarcina reclamantului, privind diferenţele de taxă de scoatere definitivă din fondul forestier, stabilită prin cele trei ordine, instanţa de fond a reţinut că acestea au fost greşit calculate în baza Ordinului nr. 933/2007, acestea ar fi trebuit calculate în baza Ordinului nr. 416/2006, în vigoare la momentul depunerii celor trei cereri, precum şi pe parcursul termenului de 30 de zile, înăuntrul căruia cererile trebuiau soluţionate.
Consideră instanţa de fond că împrejurarea că cele trei ordine au fost emise la 14 martie 2008, moment la care era în vigoare Ordinul nr. 933/2007, nu are relevanţă în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor datorate de către reclamant, întrucât documentaţiile depuse de acesta la 05 noiembrie 2007 au fost complete, M.A.D.R. nu a constatat neregularităţi a celor trei documentaţii, însă nu a emis ordinele în termen de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2) din OUG nr. 27/2003, aprobată prin Legea nr. 486/2003, ce s-a împlinit la 05 decembrie 2007. Se mai apreciază că întrucât, la momentul formulării cererilor, documentaţia de scoatere definitivă din fondul forestier erau complete, în raport cu această dată se calculează despăgubirile datorate de reclamant pentru terenuri, conform Ordinului nr. 416/2006, şi nu în conformitate cu Ordinul nr. 933/2007, care a intrat în vigoare la 14 decembrie 2007, dată la care expirase termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2) din OUG nr. 27/2003, înăuntrul căruia pârâtul era obligat să soluţioneze cererile reclamantului, astfel că obligarea acestuia la plata diferenţelor de taxe, precizate în art.3 din fiecare ordin şi achitate cu ordinele de plată nr. 8, 9 şi 10 din 27 martie 2008, este nelegală, impunându-se restituirea sumei de 200.588 de lei, ce reprezintă diferenţă scoatere definitivă din fond forestier, nedatorată.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 172 din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal a declarat recurs Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora recurentul-pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:
Astfel, referitor la cererea care vizează anularea art. 2 din cele trei ordine susţine recurentul-pârât că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu depăşirea limitelor legii atunci când a constatat nulitatea absolută în condiţiile în care potrivit Legii nr. 554/2004, ar fi putut doar eventual să anuleze, în tot sau în parte actul administrativ supus controlului.
Pe fondul cererii susţine recurentul-pârât că aprobarea scoaterii din fondul forestier s-a făcut în considerarea realizării exclusive a obiectivelor menţionate în mod expres în cuprinsul ordinelor, deoarece a admite contrariul, înseamnă a admite posibilitatea schimbării destinaţiei în contra prevederilor legale, cu depăşirea situaţiilor exprese şi limitativ prevăzute de lege în cazul cererilor care vizează scoaterea din fondul forestier naţional, ce vădit excede voinţei legiuitorului.
Drept urmare, fiind o obligaţie stabilită prin lege, raportat la dispoziţiile art. 15 din Constituţia României şi art. 5 C. civ., chiar prin neînserarea acesteia în conţinutul ordinelor emise de M.A.D.R., se constată că oricum reclamantul este ţinut de respectarea acestei dispoziţii, aşa încât, instanţa de fond ar fi trebuit să constate că admiterea acţiunii este lipsită de finalitate, atâta timp cât nu se poate deroga prin dispoziţii contrare de la normele imperative care interesează ordinea publică.
Referitor la admiterea cererii privind restituirea sumei de 200.588 lei, susţine recurentul-pârât că instanţa de fond în mod greşit a admis această pretenţie deoarece obligaţia civilă, în speţă imperfectă, prevede că restituirea nu este permisă atunci când obligaţia a fost executată de bunăvoie. În măsura în care reclamantul aprecia că aceasta contravine legii, avea dreptul şi obligaţia ca anterior achitării sumei, să conteste măsura dispusă de minister. Ori reclamantul a achitat de bunăvoie suma a cărei restituire o solicită, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe în obţinerea unui drept sancţionată de legiuitor cu inadmisibilitatea.
Mai susţine recurentul-pârât că obligaţiile băneşti aferente scoaterii definitive din fondul forestier sunt cele stabilite prin actul normativ în vigoare la data emiterii aprobării, adică a obligaţiei legale în sarcina beneficiarului, ce nici în extremis nu poate fi considerată o plată nedatorată, fiind o sursă de venit la bugetul de stat.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentului-pârât ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a apărărilor formulate şi raportat la prevederile legale incidente, dar şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este fondat, în considerarea celor în continuare arătate.
Potrivit art. 2 din OG nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional " indiferent de forma de proprietate, strategia de punere în valoare economică, socială şi ecologică a pădurilor este un atribut al statului" iar potrivit art. 5 din acelaşi act normativ „titularii dreptului de proprietate asupra fondului forestier, proprietate publică sau privată, îşi exercită dreptul de proprietate în limitele şi în condiţiile legii". Aşadar, chiar dacă dreptul de proprietate al intimatului-reclamant este garantat constituţional, atributele acestuia sunt recunoscute în limitele determinate de legea specială.
Potrivit art. 24 alin. (1) lit. b) din OG nr. 96/1998 „ reducerea suprafeţei pădurilor din fondul forestier naţional este interzisă", singurele excepţii fiind reglementate de acelaşi articol la lit. a)-d), sub condiţia existenţei aprobării şi avizului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, potrivit art. 27 din acelaşi act normativ şi art. 95 din Legea nr. 18/1991, acordate strict şi limitativ pentru lucrarea solicitată şi circumscrisă excepţiilor reglementate de lege.
Temeiul de drept al aprobării scoaterii definitive din fondul naţional forestier, în cazul intimatului-reclamant, îl constituie art. 24 alin. (1) lit. d) din OG nr. 96/1998, fiind vorba de realizarea a trei obiective cu caracter sportiv, cultural şi medical.
Aşadar reclamantul a obţinut avizul şi aprobarea prin Ordinele nr. 161, 162 şi 163 emise de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la data de 14 martie 2008, pentru scoaterea definitivă din fondul forestier naţional, fără compensare echivalentă, a trei suprafeţe de teren, cu defrişarea vegetaţiei forestiere, în scopul exclusiv al realizării obiectivelor "C.S.O. II Buzău", C.R.O. II Buzău" şi „C.C.O. II Buzău".
Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 24 din OG nr. 96/1998 rezultă fără putere de tăgadă că intimatului-reclamant îi era interzisă realizarea altor obiective decât cele pentru care a obţinut avizul şi aprobarea prin cele trei ordine emise de M.A.D.R.
Aşadar, temeiul juridic al interdicţiei schimbării destinaţiei obiectivelor propuse a fi construite, înserate în art. 2 din Ordinele nr. 161, 162 şi 163 din 14 martie 2008, îl constituie art. 24 din OG nr. 96/1998.
Prin urmare instanţa de fond în mod neîntemeiat a apreciat că nu există temei legal pentru interdicţia statuată de către M.A.D.R.., în art. 2 din cele trei ordine mai sus menţionate.
De asemenea, Înalta Curte constată că de la data depunerii cererilor de către intimat şi până la data emiterii celor trei ordine, actele normative în materie au suportat modificări care nu prevăd şi dispoziţii tranzitorii de soluţionare a cererilor anterior depuse aşa că, în mod corect recurentul-pârât a emis Ordinele nr. 161, 162 şi 163 din 14 martie 2008, în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data emiterii, cu respectarea principiului tempus regit actum.
Faptul că cererile nr. 264080, 264081 şi 264082 depuse de intimatul-reclamant la data de 05 noiembrie 2007, au fost aprobate în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate la data de 05 februarie 2008, nu justifică aplicarea unor dispoziţii legale care nu mai sunt în vigoare la momentul emiterii Ordinelor pentru scoaterea definitivă din fondul forestier naţional a terenurilor, cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond.
Prin urmare Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a conchis în sensul că obligaţiile stabilite în sarcina intimatului-reclamant, privind diferenţă de taxă de scoatere definitivă din fondul forestier, trebuiau stabilite în baza Ordinului nr. 416-2006, în vigoare la momentul formulării cererilor, 05 noiembrie 2007, şi nu în baza Ordinului nr. 933/2007, în vigoare la momentul emiterii ordinelor de către M.A.D.R.
În consecinţă, faţă de temeinicia criticilor recurentului-pârât, în temeiul art. 312 alin. (2) alin. (2) C. proc. civ. se va admite recursul de faţă, şi se va modifica sentinţa atacată în sensul că se va respinge acţiunea formulată de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de MINISRERUL MEDIULUI şi PĂDURILOR împotriva sentinţei nr. 172 din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi pe fond respinge acţiunea formulată de reclamantul D.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3308/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3311/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
