ICCJ. Decizia nr. 3404/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3404/2010
Dosar nr. 3254/2/200.
Şedinţa publică din 25 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constă următoarele:
Prin cererea formulată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii Z.M.F., F.J.Y., ş.a., au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti, să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce priveşte stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru apartamentele 1, 2 şi 3 din imobilul situat în Bucureşti, sector 3, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin Decizia nr. 6629 din 31 octombrie 2006, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a respins cererea de restituire în natură a respectivului imobil, această decizie fiind comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (fiind înregistrată la Secretariatul acestei Comisii sub nr. 32815/CC) însă, deşi de la emiterea acestei decizii au trecut mai bine de 2 ani, verificând pe site-ul instituţiei pârâte stadiul de soluţionare al dosarului, au constatat că acesta se află în continuare în aşteptare.
Prin sentinţa civilă nr. 4053 din 20 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, constatând că în cadrul procedurii de administrare a probei cu înscrisuri admisă în cauză, pârâtul a depus dovada faptului că în şedinţa Comisiei Centrale din 30 iunie 2009 a fost desemnat un evaluator pentru imobilul identificat de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, a respins această cerere ca rămasă fără obiect. Prin aceeaşi sentinţă, curtea de apel a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 4004,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, pârâtul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în ceea ce priveşte soluţia privitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
In motivare, recurentul a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a dispus obligarea sa la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că nu poate fi reţinută în sarcina sa o culpă în soluţionarea dosarului nr. 32815/CC, şi aceasta cu atât mai mult cu cât desemnarea evaluatorului a fost posibilă ca urmare a intrării în vigoare a Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 iar nu ca urmare a introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamanţi, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
S-a solicitat ca, în cazul în care se va aprecia de instanţa de recurs că nu se impune respingerea capătului de cerere din acţiunea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată, să se constate că onorariul de avocat este nepotrivit de mare faţă de munca avocatului depusă în soluţionarea cauzei şi să se dispună reducerea lui corespunzătoare.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Conform art. 275 C. proc. civ. pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Din analiza actelor dosarului rezultă că, în cauză, intimata-pârâtă a tergiversat mai bine de 2 ani soluţionarea dosarului nr. 32815/CC, având ca obiect acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, această stare a ei de pasivitate, determinând demararea de către intimaţii-reclamanţi a acţiunii în contencios administrativ ce face obiectul cauzei de faţă, soluţionată în prima instanţă de către Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 4053 din 20 noiembrie 2009.
Astfel fiind, pârâta nu poate fi exonerată de obligaţia achitării cheltuielilor de judecată, întrucât, aceasta deşi avea posibilitatea împiedicării litigiului, prin soluţionarea la timp a dosarului de despăgubire în sensul desemnării unui evaluator, a procedat la soluţionarea acestuia doar ulterior declanşării litigiului, prin această atitudine culpabilă, cauzându-le reclamanţilor cheltuieli, pe care, în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a apreciat că pârâtul este dator să le acopere.
Nu se impune nici reducerea onorariului avocatului care i-a reprezentat pe reclamanţi la judecata în faţa primei instanţe, aceasta întrucât, pe de o parte, nu se poate susţine că suma la care a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este „nepotrivit de mare" în raport de valoarea pricinii şi de munca îndeplinită de avocat, iar pe de altă parte, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să-şi acopere integral cheltuielile ocazionate de un litigiu, generat, astfel cum am arătat mai sus, exclusiv de starea de pasivitate de mai bine de 2 ani a pârâtei, în soluţionarea dosarului de despăgubiri.
Pentru toate aceste considerente, recursul formulat în cauză este nefondat şi va fi respins, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
Totodată, recurentul va fi obligat la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 lei, stabilit prin apreciere, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de această dată reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată fiind justificată în raport cu nivelul de complexitate redus al cauzei (critica instanţei de recurs fiind circumscrisă exclusiv soluţiei date de prima instanţă în ceea ce priveşte capătul accesoriu al cererii de chemare în judecată, respectiv acordarea cheltuielilor de judecată, fără antamarea fondului) de soluţionarea la primul termen de judecată a cauzei, cât şi de lipsa unei apărări scrise de la dosar (apărătorul ales al intimaţilor rezumându-se la a susţine oral interesele acestora) - toate aceste aspecte fiind de natură a determina instanţa să aprecieze că onorariul stabilit de avocat este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul de Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4053 din 20 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimaţi a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilită prin apreciere în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3398/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3406/2010. Contencios → |
|---|
