ICCJ. Decizia nr. 3481/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3481/2010
Dosar nr. 1098/2/200.
Şedinţa publică din 29 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.M.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, suspendarea executării Deciziei nr. 3503 din 15 ianuarie 2008 emisă de Adjunctul I.G.P.R. şi Director General al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
La data de 01 aprilie 2008 reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită, în contradictoriu cu aceeaşi pârâţi, anularea Deciziei nr. 3503 din 15 ianuarie 2008 a Adjunctului I.G.P.R., suspendarea executării deciziei atacate în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi obligarea pârâtului M.I.R.A. la emiterea unui ordin de încetare a raporturilor de serviciu, începând cu data de 01 octombrie 2007, în baza art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, fără obligativitatea restituirii cheltuielilor de şcolarizare.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost admis la concursul organizat la I.N.M. în sesiunea august - septembrie 2007 şi în consecinţă, la data de 25 septembrie 2007, a înaintat Direcţiei Management Resurse Umane un raport prin care a solicitat încetarea raporturilor sale de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, ca urmare a numirii sale într-o altă funcţie publică, incompatibilă.
A mai precizat reclamantul că, prin Adresa nr. 1722182 din 10 octombrie 2007, Direcţia Resurse Umane i-a comunicat că încetarea raporturilor de serviciu în conformitate cu dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. e), respectiv la numirea într-o altă funcţie publică, nu concordă cu calitatea de auditor de justiţie, funcţie pe care acesta o va îndeplinii în cadrul I.N.M.
Mai mult decât atât, fiind în situaţia de a se prezenta zilnic la activităţile din cadrul I.N.M., unde prezenţa este obligatorie, figurând astfel absent nemotivat la locul de muncă, la data de 15 ianuarie 2008 Adjunctul I.G.P.R. a emis Dispoziţia nr. 3503 prin care s-a dispus cercetarea prealabilă a abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa ce decurg din lipsa nejustificată de la serviciu.
A precizat reclamantul în ceea ce priveşte suspendarea executării deciziei atacate, că în cazul pretinsei abateri disciplinare reţinute în sarcina sa, niciuna dintre condiţiile imperative stabilite de dispoziţiile art. 55, art. 57 din Legea nr. 360/2002 nu este îndeplinită.
La termenul de judecată din data de 2 mai 2008, reclamantul, personal, a precizat că înţelege să renunţe la judecarea cererii de suspendare a deciziei atacate.
Prin sentinţa civilă nr. 1599 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. A fost admisă excepţia inadmisibilitătii invocată de pârâtul I.G.P.R., respingându-se în consecinţă capătul de cerere relativ la anularea Deciziei nr. 3503 din 16 ianuarie 2008 emisă de I.G.P.R. Prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, luând act totodată de renunţarea reclamantului la judecarea cererii de suspendare a Deciziei nr. 3503/2008 emisă de I.G.P.R.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că actul atacat în cauză nu îndeplineşte cerinţele unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, republicată, întrucât prin numirea unei comisii ce urmează să verifice existenţa sau inexistenţa abaterilor disciplinare nu se creează consecinţe juridice pentru reclamant.
Actul susceptibil a fi atacat, potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 360/2002, este eventuala dispoziţie de sancţionare a reclamantului, dispoziţie ce ar crea consecinţe juridice cu privire la situaţia acestuia.
În atare condiţii, prima instanţă a apreciat fondată excepţia inadmisibilităţii cu privire la primele două capete de cerere relative la anularea şi suspendarea Dispoziţiei nr. 3503 din 15 ianuarie 2008.
S-a mai apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului în sensul încetării raporturilor de serviciu urmare a numirii într-o altă funcţie publică, întrucât calitatea de auditor de justiţie nu se încadrează în definiţia generală a funcţiei publice dată de Legea nr. 188/1999, auditorii fiind cursanţi şi neavând nicio atribuţie sau responsabilitate în privinţa realizării unor prerogative de putere publică.
Astfel, potrivit art. 16 din Legea nr. 303/2004 auditorii de justiţie sunt cursanţi, aceştia nefiind numiţi, ci dobândind această calitate în urma promovării unui concurs ulterior validat.
S-a mai reţinut că activitatea de auditor nu se încadrează în niciuna dintre activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, în anexa Legii nr. 188/1999 nefiind menţionată o atare funcţie publică, neexistând o lege specială care să prevadă că auditorul de justiţie ar fi funcţionar public cu statut special.
În atare condiţii, a apreciat judecătorul fondului, reclamantul nu era numit într-o funcţie publică la data solicitării emiterii ordinului nefiind aşadar incidente prevederile art. 64 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.M.C., solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Hotărârea a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, în considerarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-a invocat greşita interpretare de către prima instanţă a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 care reglementează şi statutul auditorilor de justiţie, inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 188/199 şi aparenţa legitimă ce i-a fost conferită reclamantului de existenţa anumitor hotărâri judecătoreşti, respectiv Decizia nr. 1745 din 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi sentinţa pronunţată în dosarul nr. 3912/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că este îndreptăţit la încetarea raporturilor de serviciu pe temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002.
În opinia recurentului, din interpretarea în ansamblu a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 rezultă că, în virtutea drepturilor şi obligaţiilor acordate prin această lege, auditorii de justiţie sunt asimilaţi magistraţilor stagiari, iar funcţia de judecător sau procuror stagiar este o funcţie publică, căreia nu i se aplică însă prevederile Legii nr. 188/1999 astfel cum expres dispune acest act normativ, prin art. 6 lit. c). Statutul auditorilor de justiţie este unul special, în sensul art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, prin care au fost reglementate funcţii publice specifice.
Totodată, susţine acesta, prin hotărârea atacată Curtea de Apel Bucureşti a generat o practică neunitară la nivelul aceleiaşi instanţe, iar în măsura în care şi instanţa supremă îşi va modifica jurisprudenţa, respingând acest recurs, s-ar genera o incertitudine jurisprudenţială ce are ca efect privarea sa de orice posibilitate de a obţine beneficiul prevăzut de art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, în contextul în care altor persoane le-a fost recunoscut acest drept, ceea ce, în sensul jurisprudenţei CEDO, nu este admisibil.
Au fost invocate şi alte argumente circumscrise greşitei soluţionări a celorlalte capete de cerere şi a excepţiilor invocate în cauză, a căror menţionare în considerentele acestei hotărâri este superfluă, în condiţiile în care reclamantul a renunţat la judecarea cererilor de anulare şi suspendare a Deciziei nr. 3503 din 15 ianuarie 2008 (fila 56 verso).
În şedinţa din 12 mai 2009 a fost admisă cererea reclamantului privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) şi art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului în raport cu prevederile art. 16 alin. (1), 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiva excepţie fiind respinsă Decizia nr. 37/2010.
Ulterior reluării judecăţii, recurentul a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepţia puterii lucrului judecat în raport cu considerentele Sentinţei civile nr. 1186 din 19 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 5762/2/2008, irevocabilă prin Decizia nr. 1964 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , apreciind că cererea privind obligarea Ministerului Administraţiei şi Internelor de a dispune încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 a fost deja examinată şi s-a constatat, în mod irevocabil, că aceasta este întemeiată.
Pe fondul cauzei, a precizat că înţelege să achieseze la considerentele deciziei nr. 5164 din 18 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recursul nu este fondat.
Examinând actele dosarului şi susţinerile recurentului, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii şi nu subzistă în cauză motivele de recurs invocate de recurent, în considerarea argumentelor ce succed.
Raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, problema juridică esenţială pentru aprecierea temeiniciei acţiunii reclamantului în privinţa petitului privind obligarea pârâtului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative la emiterea ordinului de serviciu în modalitatea solicitată de acesta, o constituie determinarea conţinutului noţiunii „într-o altă funcţie publică" utilizată în art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 şi calificarea, din punct de vedere juridic, a calităţii de auditor de justiţie pe care a dobândit-o reclamantul.
Sub acest aspect, prima instanţă a concluzionat în mod corect că, în sensul prevederilor legale incidente în cauză, dobândirea calităţii de auditor de justiţie nu reprezintă şi nu echivalează cu numirea într-o funcţie publică, în sensul art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002.
Bazele constituţionale ale funcţiei publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit cărora funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Pornind de la aceste prevederi constituţionale, în literatura de specialitate au fost evidenţiate două noţiuni diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă legătură, fără însă a se confunda, respectiv funcţia publică şi funcţia de demnitate publică.
Funcţia publică este definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome (art. 2), în acelaşi act normativ fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii (art. 4).
Raportat la aceste prevederi legale şi faţă de caracteristicile evidente ale funcţiei publice ce se desprind din conţinutul reglementării, auditorii de justiţie nu sunt şi nu pot fi asimilaţi funcţionarilor publici.
Nicio dispoziţie a Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială realizată prin Institutul Naţional al Magistraturii, ca de altfel nici alte prevederi legale, nu stabilesc că auditorul de justiţie al cărui statut este asimilat magistraţilor, pe aspectele anume indicate în cuprinsul respectivei legi (art. 12-20), se află în exercitarea unei funcţii publice.
Din conţinutul prevederilor referitoare la cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii care au statut de auditori de justiţie [art. 16 alin. (1)] rezultă, de altfel, că aceştia beneficiază de o pregătire teoretică şi practică pentru a deveni judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata de formare profesională de 2 ani, cu caracter de indemnizaţie lunară, care se restituie, în anumite condiţii alături de cheltuielile de şcolarizare, în situaţia în care nu îndeplinesc timp de 6 ani funcţia de judecător sau de procuror (art. 20), iar la încheierea cursurilor susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării ulterioare a funcţiei de judecător sau procuror.
Rezultă astfel, fără echivoc, că auditorii de justiţie urmează un program de formare profesională cu durată determinată, fără a se putea reţine, în raport de conţinutul noţiunii de funcţie publică, astfel cum este reglementată şi totodată analizată în doctrină, existenţa în ceea ce îi priveşte, a unor atribuţii de serviciu stabilit în scopul realizării prerogativelor de putere publică.
În plus, în cazul auditorilor de justiţie nu exisă un act administrativ de numire, validarea rezultatelor concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act administrativ ce întruneşte condiţiile unui act de numire, cum corect a reţinut prima instanţă.
Nu puteau fi primite nici susţinerile reclamantului referitoare la drepturile salariale, analogiile şi trimiterile făcute de acesta prin acţiunea introductivă, prin care se acreditează ideea că auditorii de justiţie sunt asimilaţi integral magistraţilor, atât în privinţa drepturilor cât şi a obligaţiilor şi atribuţiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, întrucât, de lege lata, o atare reglementare nu există.
În acelaşi sens sunt şi statuările Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 37 din 14 ianuarie 2010 constatându-se că auditorul de justiţie este numit ca judecător sau procuror doar în urma absolvirii I.N.M. şi se află într-o situaţie deosebită de persoane care, îndeplinind condiţiile legale, este numită direct ca judecător sau procuror în urma susţinerii concursului pe post.
S-a constatat, totodată, că textele de lege criticate de lege nu limitează nici dreptul unei persoane de a alege liber un loc de muncă. Consecinţele pe care trebuie să le suporte un poliţist care decide să-şi aleagă un alt loc de muncă pot fi circumscrise mai degrabă aspectelor patrimoniale pe care le implică o astfel de decizie. Aceste consecinţe au fost acceptate, însă, de cel care a dorit să devină poliţist, prin angajamentul încheiat în acest sens, aşa cu reiese din cuprinsul art. 70 din Legea nr. 360/2002. În plus, mai reţine Curtea Constituţională, restituirea are în vedere sumele investite în vederea pregătirii profesionale a poliţistului, sume a căror acordare nu se mai justifică de vreme ce beneficiarul lor renunţă la această calitate într-un termen mai scurt decât cel considerat de legiuitor ca justificând efortul financiar al statului pentru acest obiectiv.
Nu poate fi reţinută nici incidenţa în speţă a excepţiei puterii lucrului judecat, raportat la considerentele sentinţei civile nr. 1186 din 19 martie 2009, cum pretinde recurentul.
În conformitate cu art. 1201 C. civ. este un lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
În esenţă, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică – din motive de ordine publică şi de securitate a raporturilor juridice – contrazicerea unei hotărâri judecătoreşti definitive printr-o altă hotărâre.
Neîndoielnic, autoritatea de lucru judecat se ataşează numai dispozitivului hotărârii şi considerentelor decisive, care constituie susţinerea sa necesară, făcând corp comun cu acesta, sau acelora în lipsa cărora nu ar fi posibilă înţelegerea lui.
În speţă, dosarul nr. 5762/2/2008 a avut ca obiect anularea Ordinului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nr. S/11/3522 din 3 septembrie 2008 prin care reclamantul – recurent a fost destituit din poliţie pentru săvârşirea abaterii disciplinare de absenţă nemotivată de la serviciu.
Pentru adoptarea soluţiei de admitere a respectivei acţiuni şi de anulare a ordinului mai sus indicat, determinantă a fost împrejurarea că din probatoriul administrat a rezultat că nu a fost săvârşită o astfel de abatere, întrucât reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu conform dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 şi, în subsidiar, în baza art. 69 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege , chestiune tranşată irevocabil prin Decizia nr. 1964 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum rezultă din considerentele acesteia (p.5).
S-a reţinut de asemenea, prin aceeaşi decizie, că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul Administraţiei şi Internelor în sensul că instanţa s-ar fi pronunţat asupra unui aspect ce constituia obiectul altui dosar (în concret a acţiunii de faţă – s.n.), întrucât a fost analizat numai ordinul contestat, nu şi alte cereri ale reclamantului.
Ca atare, simpla aserţiune din considerentele respectivei hotărâri asupra unei probleme de drept ce nu a format obiectul unei cereri similare cu cea din prezenta cauză, nu justifică în nici un caz reţinerea existenţei autorităţii lucrului judecat, cum s-a solicitat.
Este indiscutabil faptul că rolul unei jurisdicţii supreme este acela de a reglementa divergenţele de jurisprudenţă care constituie, prin natura lor, consecinţele inerente oricărui sistem juridic ce se bazează pe un ansamblu de jurisdicţii de fond, cu autoritate asupra resortului lor teritorial.
Dar, tocmai în exercitarea acestui rol, sesizând existenţa unor astfel de divergenţe chiar şi la nivelul său şi pentru a evita persistenţa lor în timp, Înalta Curte a procedat, prin mecanismul deja consacrat, la unificarea acesteia în sensul că poliţistul aflat sub angajamentul de a desfăşura timp de 10 ani activitatea în cadrul Ministerului de Interne care a dobândit calitatea de auditor de justiţie datorează cheltuielile de şcolarizare, întrucât calitatea de auditor de justiţie nu este o funcţie publică în sensul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, raportul său de muncă putând înceta numai la cerere, conform art. 69 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege.
Ca atare, considerentele deciziei nr. 5184 din 18 noiembrie 2009 nu pot influenţa soluţia pe fond în prezenta cauză, fiind pronunţată anterior adoptării de către această secţie a instanţei supreme a soluţiei de unificare a propriei jurisprudenţe (23 noiembrie 2009).
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.M.C. împotriva sentinţei civile nr. 1599 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3480/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3482/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
